Predică la Transfigurarea Domnului [6 august 2022]

Iubiții mei[1],

astăzi, cu harul lui Dumnezeu, am împlinit 32 de ani de viață bisericească! Căci pe 6 august 1990 am mers pentru prima oară în mod asumat la Biserică. Am mers ca un convertit, ca un om schimbat de Dumnezeu în ziua de 21 decembrie 1989 și care, timp de 7 luni, am căutat să înțeleg care e Biserica lui Dumnezeu. Și căutările mele interioare, lupta mea interioară pentru a înțelege care e Biserica Lui, m-a întors în Biserica mea, în Biserica unde fusesem botezat de prunc. Pentru că în mijlocul unei adunări adventiste, care dorea să mă acapareze interior, eu am simțit în adâncul meu slava lui Dumnezeu primită la Botez și am înțeles că locul meu nu era acolo. Că acolo eram departe de Dumnezeu. Și când am venit la praznicul de față, dimineața, acum 32 de ani, în Biserica Născătoarei de Dumnezeu din Scrioaștea, din satul meu natal, unde fusesem botezat, am simțit că acolo e pacea lui Dumnezeu, cea pe care o simțeam și în inima mea. Și întreaga teologie a Slujbei și pacea lui Dumnezeu simțită în Biserică, mi-au confirmat că aceasta e Biserica lui Dumnezeu, a Dumnezeului Celui viu, pe care L-am simțit ridicându-i în picioare, făcându-i verticali, pe Mucenicii și pe Eroii Revoluției Române din decembrie 1989.

El, Cel care m-a scos din indiferența mea religioasă și din neștiința mea teologică crasă, tot El m-a dus la Biserica Lui. Pentru că Dumnezeu, copilului care eram, i-a vorbit prin slava Lui în inima sa, și i-a revelat faptul că acolo unde e pacea Lui, acolo e și adevărul Său. Pentru că unde sunt adevărul și pacea Sa, acolo e și toată sfințenia Lui. Pentru că Dumnezeul Cel Sfânt dorește să ne facă Sfinți prin tot adevărul și prin toată pacea Lui.

La 12 ani împliniți, Dumnezeu m-a umplut de certitudinea Lui, de prezența Lui, de măreția inexprimabilă a slavei Sale. El mi S-a revelat pe Sine ca Cel ce este, ca Cel ce a făcut toate și Care dinamizează toate câte sunt. Dar am înțeles în scurt timp, în câteva zile, după minunea imensă a convertirii mele, cea cu totul neașteptată și preaminunată, că lupta mea pentru credință abia a început. Pentru că mi-am dat seama că trebuie să aflu care e Biserica lui Dumnezeu și, odată cu ea, să aflu care e viața care îi place Lui. Căci acest Dumnezeu viu, Care te umple de viață și de bucurie sfântă, am înțeles eu, copilul de 13 ani neîmpliniți, te vrea ca El.

Nu aveam pe nimeni care să mă îndrume în viața de credință. Ascultam orice emisiune religioasă, citeam orice carte religioasă, încercam imediat să practic ceea ce citeam. Iar cele 7 luni pline de citiri, de practici religioase, de întrebări peste întrebări, de coborâri în mine  au fost ca o urcare pe munte pentru mine. Căci eu nu mai eram eu, dar mergeam spre liniștea mea cu toată ființa mea și cu toată însingurarea cuvioasă pe care mi-o adusese convertirea mea. Mergeam spre zonele rarefiate ale muntelui credinței. Și când am trăit pacea lui Dumnezeu în Biserică, la prima mea Utrenie și Dumnezeiască Liturghie, și, plin de pace, deodată am aflat atât de multe lucruri teologice concentrate în Slujbe, am fost cu totul uluit și împlinit. Căci mi-am dat seama că cei care au alcătuit acest cult al Bisericii au o minte și o simțire dumnezeiești, pe care mi-am dorit cu toată ființa mea să le aflu, să le trăiesc.

Și cultul Bisericii m-a convins că aceasta e Biserica Lui! Pentru că cultul Bisericii e plin de profunzime abisală, de frumusețe fără seamăn, de pace și de sfințenie uluitoare, de asceză atotcuprinzătoare. Iar lălăiala sentimentală și improvizația cultică neoprotestantă au căzut cu totul în fața cultului Bisericii. Nu mai m-a interesat nicio credință, nicio religie, nicio sectă, nicio practică străine de Biserică. Căci am înțeles că în cultul Bisericii te poți sculpta la infinit și toată asceza vieții creștine înseamnă o creștere continuă în sfințenie.

Și am început să citesc cu nesaț, fără întrerupere, tot ce găseam în materie de carte teologică ortodoxă. Până am ajuns la Seminar, cunoșteam multe lucruri din cele publicate în perioada comunistă de către Biserică și pe care le puteam găsi pe piață și prin bibliotecile Bisericilor din jurul meu. Am citit sistematic cărțile de cult, am citit sistematic carte patristică și istorică, am citit și am convorbit cu oricine era introdus în viața teologică. Căci am înțeles că pot învăța de la oricine și că orice carte este o deschidere spre un univers teologic tot mai mare.

Dorința mea de mult, de imens, de absolut în materie de carte și de experiență sfântă, m-a făcut întotdeauna să văd inconsistența ideatică și experimentală a școlilor teologice prin care am trecut. Și e dumnezeiesc faptul că nu m-am simțit împlinit la niciun nivel de pregătire teologică instituționalizată! Căci, dacă aș fi considerat că Masterul sau Doctoratul sunt tot ceea ce trebuie să fac și sunt tot ceea ce trebuie să aflu în materie de nivel teologic, aș fi fost un ratat. Pentru că, în fiecare zi, eu trăiesc teologic și scriu teologic și mă pregătesc pentru noi și noi proiecte teologice, care nu ar mai fi existat, dacă, după ce mi-aș fi luat patalamalele teologice, aș fi simțit că „nu mai am nimic mai mult de făcut”.

Dar eu, acum, în clipa de față, simt că nici n-am început să lucrez teologic! Că, pe muntele teologiei, nici nu am început să urc, deși am urcat enorm de mult. Și acest simțământ real și profund al începutului nu e pentru că n-am făcut nimic, ci pentru că seriozitatea sfântă, copleșitoare și veșnică a teologiei înseamnă o continuă transfigurare interioară.

Eu știu că trebuie să traduc Scriptura, că trebuie să scriu cât mai multe volume din Dogmatica mea, că trebuie să extind cât mai multe Vieți de Sfinți, că trebuie să clarific cât mai multe lucruri teologice în cărțile și în predicile mele. Dar toate acestea se fac pe măsură ce te sfințești, pe măsură ce te transfigurezi interior. Și Cel care te transfigurează e Cel care te umple de slava Lui.

Căci Domnul i-a luat pe cei 3 Sfinți Apostoli ai Săi și i-a ridicat întru muntele cel înalt [εἰς ὄρος ὑψηλὸν] [Mt. 17, 1, BYZ] al ascezei, al teologiei și al vederii lui Dumnezeu. Urcarea lor pe munte a fost interioară, pentru că a fost o curățire continuă a lor prin ascultarea și urmarea Lui. Ei nu s-au crezut vrednici de vederea Lui, după cum nici eu nu m-am așteptat la nicio convertire și la nicio revoluție și la nicio viață bisericească. Înșurubat în penuria comunistă, eu îmi vedeam de Școală, eram în clasa a 7-a, și nu așteptam nicidecum întâlnirea capitală cu Dumnezeu.

Însă Dumnezeu avea alte planuri cu mine, după cum a avut și cu Sfinții Apostoli Petros [Πέτρος], Iacovos [Ἰάκωβος] și Ioannis [Ἰωάννης] [Mt. 17, 1, BYZ]! Petros înseamnă piatră[2], Iacovos înseamnă înlocuitor[3], iar Ioannis înseamnă dăruit de Dumnezeu[4]. Căci trebuie să stai pe piatra credinței, fiind una cu teologia lui Dumnezeu, trebuie să fii cu totul altul în comparație cu cel care erai mai înainte de a crede și trebuie să te dărui cu totul lui Dumnezeu pentru a fi mereu cu El. Fiindcă Sfinții Apostoli, când au uitat cu totul de ei înșiși, și s-au dat cu totul Lui, atunci El S-a transfigurat înaintea lor [μετεμορφώθη ἔμπροσθεν αὐτῶν] [Mt. 17, 2, BYZ].

Căci Domnul le vorbea și îi umplea pe ei de dragostea Lui, dar ei vedeau mai mult trupul Lui, mai mult umanitatea Sa, decât dumnezeirea Lui. Însă, când El S-a transfigurat înaintea lor, în fața lor, în fața ochilor lor duhovnicești, în fața ochilor inimii lor, atunci ei au văzut mai mult dumnezeirea Lui decât umanitatea Lui. Pentru că au văzut slava Lui cea veșnică pe muntele Taborului, au văzut slava dumnezeirii Lui prin trupul Lui. De aceea „a strălucit fața Sa ca soarele [ἔλαμψεν τὸ πρόσωπον Αὐτοῦ ὡς ὁ ἥλιος], iar veșmintele Sale s-au făcut albe ca lumina [τὰ δὲ ἱμάτια Αὐτοῦ ἐγένοντο λευκὰ ὡς τὸ φῶς]” [Mt. 17, 2, BYZ].

Căci, pe Tabor, Sfinții Apostoli au avut parte de o mare și copleșitoare vedere dumnezeiască, de o vedere extatică. Pentru că nu au văzut cu ochii trupești, ci cu duhul sufletului lor. Cu partea cea mai înaltă și mai curată a sufletului, cu ochii sufletului, prin care și noi putem vedea slava lui Dumnezeu în mod extatic. Și L-au văzut pe El, pe Cel veșnic, pe Dumnezeul lor întru slava Lui, așa după cum Îl vor vedea Sfinții Lui în veșnicie. L-au văzut pe Cel neîncăput, pe Cel preafrumos, pe Cel care Se arată preaminunat întru Sfinții Lui.

L-au văzut și le-a fost de ajuns! L-au văzut și i-a copleșit cu totul. Și au vrut să permanentizeze această vedere preasfântă. De aceea, când Sfântul Petros vrea să facă trei corturi [τρεῖς σκηνάς][Mt. 17, 4, BYZ] pe Tabor, el vrea să permanentizeze viața cu Dumnezeu întru slava Lui. Ar fi vrut să înceapă veșnicia din acea clipă.

Însă Domnul, vorbind cu Sfinții Lui pe Tabor, cu Moisis și Ilias [Mt. 17, 3, BYZ], ne arată că El le vorbește mereu Sfinților Săi. Că vederile extatice sunt descoperiri teologice. Pentru că atunci când El ți Se arată și îți vorbește întru slava Lui, atunci El te umple de teologia și de viața Lui.

Cu alte cuvinte, urcarea pe muntele vederii dumnezeiești nu înseamnă că ai urcat toți munții teologiei, ci că ai urcat doar pe unul. Pentru că și mâine și poimâine și răspoimâine și veșnic tu poți urca pe munții lui Dumnezeu, pentru că poți vedea la nesfârșit, poți vedea veșnic, vederile cele veșnice ale lui Dumnezeu Cel Preafrumos și Preaminunat.

Începutul credinței are loc atunci când El ți Se revelează! E o clipă mare, preabinecuvântată, și după ea urmează o muncă continuă cu tine însuți. Ceea ce vedem la performerii de tot felul se petrece și cu cel care își curățește, își luminează și își sfințește continuu viața sa. Pe fiecare zi te antrenezi duhovnicește. Pe fiecare zi întreci recorduri peste recorduri de înțelegeri interioare. Ceea ce ieri părea imposibil, peste o lună sau peste un an pare o nimica toată. Pentru că, împreună cu Dumnezeu, noi înțelegem toate tainele vieții creștine. Și tot acest suiș continuu în veșnicie înseamnă performanță veșnică, pentru că înseamnă sfințire continuă.

Cei 32 de ani ai vieții mele de credință nu sunt mulți, dar pentru mine sunt enormi. Pentru că eu știu de unde am plecat, pe unde mă aflu și spre ce privesc. Am plecat de la niciun prieten, de la nicio carte, de la zero, pentru ca acum să am milioane de cărți, milioane de prieteni, milioane de înțelegeri. Nimeni nu m-ar fi putut convinge atunci, la început, că există o astfel de împlinire peste ani și ani. Am plecat de-a dreptul, prin pustiu, fără să știu unde mă duc. Dar nu mi-a fost niciodată teamă că o să mă rătăcesc în această imensitate, pentru că m-am lăsat în mâna Lui, în mâna Celui mai puternic și mai înțelept.

De aceea, când văd oameni la începutul vieții lor cu Dumnezeu, văd oameni care nu știu ce-i așteaptă, pentru că și eu am fost naiv ca ei. Dar prefer naivitatea lor oricărei naivități calculate. Pentru că această neștiință a începutului, această pruncie a începutului vieții cu Dumnezeu, e la fel de candidă ca primele zile ale copilului pe această lume. Și trebuie să trăiești, trebuie să faci toți pașii necesari ca să crești, nu poți sări nicio zi, dar poți rectifica continuu, interior, părerile și atitudinile tale. Te poți schimba, te schimbi, e dumnezeiește ce se petrece cu tine, când le faci pe toate cu Dumnezeu.

Dar când întâlnești pe cineva mai avansat ca tine în viața cu El, atunci multul lui te copleșește, pentru că tu nu ai trecut prin el. Și trebuie să treci, să treci prin tot multul vieții cu Dumnezeu, ca să înțelegi toată înțelepciunea vieții tale. Iar când proverbul ne vorbește despre bătrânii pe care trebuie să îi cumpărăm cu bani grei ca să îi avem, e vorba despre bătrânii plini de sfințenie și de experiență cuvioasă. Că bătrâni care să te învețe la rele, la relele lor de-o viață, găsești la toate colțurile, dar bătrâni plini de viața cu Dumnezeu sunt o raritate, sunt pietre rare, și tocmai de ei avem nevoie.

Începutul e fragil, e plin de întrebări, e plin de necunoscut. Cuprinsul e urcare continuă, e ascensiune neîntreruptă. Dar sfârșitul e împlinire enormă și e carte deschisă de înțelepciune. În ea trebuie să citim și noi! Vă doresc multă pace și multă înțelepciune și multă împlinire! Și vă mulțumesc mult pentru toate vorbele, îmbrățișările și darurile dumneavoastră de suflet! Amin!

[1] Începută la 17. 15, zi de duminică, 31 iulie 2022. Soare, 31 de grade, vânt de 21 km/ h.

[2] Cf. Fausset̕ s Bible Dictionary, 2800.01, apud Bible Works 10.

[3] Cf. Fausset̕ s Bible Dictionary, 1815.01, apud Bible Works 10.

[4] Cf. https://www.verywellfamily.com/john-name-meaning-origin-popularity-5116982.