Fusul

Poemul lui Ștefan Octavian Iosif, Fusul, la prima vedere, n-ar fi decât o rescriere a poeziei Bunica:

E liniște-n chilia bătrânei, – și-nserează…
Sub vatră țârâește un greier nestatornic.
Își leagănă-n perete tic-tacul vechiul ornic –,
Se-ntunecă chilia și iar se luminează,
Și-aleargă fusul spornic… 

Topită de veghere, bunica toarce, toarce,
Cu mințile p-aiurea, cătând la foc pierdută…
Și, ca purtat în umbră de-o mână nevăzută,
Tot fuge-n cercuri fusul și tot mai iute stoarce
Din caier lâna mută…

Mâhnită stă Preasfânta sub candela de pază,
Se irosește-n aer cucernic busuiocul;
Pe vatră luptă-n umbră mocnit și vânăt focul,
Înstrăinatul greier sub vatră aiurează,
Schimbând întruna locul.

Și, ca-ntr-o vrajă, fusul se-nvârte și suspină…
Amurgu-ncet își cerne cenușa obosită…
Bunica-ngândurată zărește ca prin sită
Trecând pe dinainte-i o viață în ruină
Și-o lume părăsită…

(Fusul)

Diferențele dintre cele două poezii amintite sunt destul de subtile, dar semnificative.

„Greierul nestatornic” își leagă cântecul de „tic-tacul vechiului ornic”, fiind el însuși un ornic, ca în nuvelele lui Eminescu. Fusul, la rândul său, este un alt ornic, care numără tainic firele de lână în caier, după cum timpul toarce „lâna mută” a vremurilor care nu mai cuvântă.

E, în aceste instrumente de măsurare a scurgerii vremii, precum și în ritmul pulsatil al versurilor și în muzica lor de ape plângătoare, o vioară dureroasă a unui timp care învârte lumile cu o viteză amețitoare, amestecând ziua cu noaptea și schimbând pe negândite decorul vieții.

Clar-obscurul simbolist, sentimentele difuze, neprecizate, senzația evanescentă („bunica toarce, toarce,/ Cu mințile p-aiurea, cătând la foc pierdută… /…/ Pe vatră luptă-n umbră mocnit și vânăt focul /…/ Amurgu-ncet își cerne cenușa obosită…”) și suavitatea făpturii bunicii se îmbină aici cu discreția vieții și ascetismul singurătății: „E liniște-n chilia bătrânei /…/  Topită de veghere, bunica toarce, toarce /…/ Bunica-ngândurată /…/ Mâhnită stă Preasfânta sub candela de pază”… Busuiocul care „se irosește-n aer cucernic” este un alter-ego al făpturii de mireasmă a bunicii, care toarce firul vieții odată cu fusul, în timp ce „zărește ca prin sită/ Trecând pe dinainte-i o viață în ruină/ Și-o lume părăsită…”.

Ipostaza este monahală (și aici zărim geniul lui Iosif) : bătrâna cugetă nu la viața sa (sau nu numai), nu la detalii biografice, nu la pierderi personale – persoane iubite din trecut ori momente zădărnicite de eterna fugă a timpului –, ci la „o viață în ruină/ Și-o lume părăsită…”. Biografia se transformă în filosofie și teologie: procesul acesta este în centrul atenției poetului. Cine are capacitatea să treacă de la detaliile intimiste ale existenței sale la cugetări cu valoare universală, acela devine o lumânare de tămâie, ca busuiocul care își arde mireasma nesesizat. Și prin aceasta Iosif atinge idealul simbolist, acela de a reproduce în versuri ceea ce este insesizabil, nevăzut, neauzit…

Punctele de suspensie ale poeziei conțin această poveste, a evaporării treptate înspre eternitate a făpturii bătrânei care „toarce, toarce”, „topită de veghere”, pe când „se-ntunecă chilia și iar se luminează”. Chilia ei…

Nu găsim în această poezie nici măcar un singur detaliu pregnant al amintirii, care, de obicei, asigură unicitatea poeziei, valoarea ei reprezentativă pentru vocea lirică ce o exprimă. Iosif a sublimat, în acest poem, portretul bunicii din cealaltă poezie: „Cu părul nins, cu ochii mici/ Și calzi de duioșie,/ Aieve parc-o văd aici/ Icoana firavei bunici/ Din frageda-mi pruncie.// Torcea, torcea, fus după fus/ Din zori și până-n sară;/ Cu furca-n brâu, cu gândul dus/ Era frumoasă de nespus/ În portu-i de la țară”… (Bunica) etc.

„Frumusețea de nespus” a bătrânei e reprezentată în poemul Fusul nu doar de ipostaza ei de bunică blândă și duioasă sau de portretul idilic, torcând în costumul ei popular – de altfel, acestea ar putea părea, citite azi, simple ilustrări ale unui temperament nostalgic-paseist, care exaltă „traiul patriarhal” (Nucul). Se vede însă că poetul a regândit perspectiva sa, oferind această a doua poezie, dedicată bunicii, în care explică, de fapt, în ce constă „icoana” bunicii și frumusețea ei „de nespus”: în felul cum, „topită de veghere”, toarce „lâna mută” a firelor de gând, în „chilia” ei.

În locul memoriei afective, Iosif recuperează acum, în poezia Fusul, înălțarea eminesciană la meditația filosofico-teologică despre trecerea timpului și sensul existenței umane și universale. Poetul reușește astfel ceva unic: să reaprindă filosofarea de tip eminescian în conturul unei biografii modeste, cernând toată zgura vieții și a realității „ca prin sită” și reținând doar esența poveștii: asceza mântuirii.

Metafora centrală a poeziei este cea a caierului din care fusul stoarce „lâna mută”.

„Și mută-i gura dulce-a altor vremuri”, zisese Eminescu (Trecut-au anii).

Și, din nou, smerenia naște capodopera…