Carlo Maria Martini și Umberto Eco, În ce cred cei care nu cred?
Carlo Maria Martini și Umberto Eco, În ce cred cei care nu cred? Cu participarea lui Emanuele Severino, Manlio Sgalambro, Eugenio Scalfari, Indro Montanelli, Vittorio Foa, Claudio Martelli, trad. de Dragoș Zămosteanu, Ed. Polirom, Iași, 2011, 163 p.
Carlo Maria Martini a fost cardinal[1], iar Eco[2] a fost profesor de semiotică și scriitor. Și și-au scris unul altuia. Consumismul iresponsabil, p. 13. Prima scrisoare, a lui Eco, e din martie 1995, p. 17. Cardinalul vorbește despre „viitorul metaistoric” al umanității, p. 23. „Experiența demonstrează că nu ne căim decât pentru ceva ce am întrevăzut că se poate face mai bine”, p. 25-26.
Eco: „eu cred că nașterea unui copil este un lucru minunat”, p. 28. Tot el: „Dimensiunea etică ia naștere când intră în scenă celălalt”, p. 85.
Comentariile încep din p. 97, pentru că dialogul celor doi s-a terminat. Emanuele Severino nu crede în etica absolută a Bisericii, p. 102. Manlio Sgalambro vrea un Dumnezeu care să nu aibă o natură divină, p. 110-111, adică unul care să nu existe, pentru că, spune el, „binele poate fi doar gândit, nu și făcut”, p. 111. Și termină cu nesimțirea că „Dumnezeu…e însăși moartea”, p. 112.
Eugenio Scalfari consideră că normele moralei sunt schimbătoare, p. 121, pentru că e necredincios. În termenii lui: „Eu nu cred în acel Absolut care dictează comandamente heteronome și produce instituții menite să le aplice, să le sfințească și să le interpreteze”, p. 121.
Ei sunt cei care neagă totul, dar nu afirmă nimic, și își văd mai departe de viața lor libertină și egoistă. Pentru că nu cred în ceea ce spun. Pentru ei discuțiile principiale sunt ipocrizie nesimțită.
Indro Montanelli se consideră stoic, p. 124, dar se simte falimentar din cauza necredinței sale, p. 126.
Vittorio Foa consideră că nu există o confruntare între credincioși și necredincioși, ci „între felul în care credem și felul în care nu credem”, p. 128. După care recunoaște faptul că rădăcinile urii și ale rasismului sunt adânci, p. 130.
Traducătorul îi numește în mod greșit pe liberi cugetători sau atei „laici”, când laicii sunt credincioșii Bisericii. Pentru că laic vine de la λαός [laos][3], de la popor.
Claudio Martelli consideră că „iluminismul” e „creștin”, p. 134, când el s-a făcut în dispreț față de Biserică. Și spune această inepție, pentru ca să susțină și o alta: „iluminismul” este încercarea de „a purifica” etosul creștin „de absurdități și de fanatism”, p. 135. Neagă învățământul religios, p. 137, dar se consideră „un bun iluminist creștin”, p. 137. Consideră Creștinismul „cel mai mare umanism”, p. 137, dar Creștinismul e „un mit”, p. 138, pentru el.
Ultimul cuvânt îi e dat Cardinalului, începând cu p. 151. Și ne spune că etica „conduce omul către o viață bună și reușită, către plenitudinea unei libertăți responsabile”, p. 157. Apoi indexul și cuprinsul.
[1] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Carlo_Maria_Martini.
[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Umberto_Eco.