Aprinse elegii
Actualizez aici un comentariu mai vechi[1], recugetând asupra versurilor aparținând lui Ion Pillat:
Pădurea arde-n toamnă cu flăcări vegetale…
Și plopii până-n ceruri ca facle[2] rituale,
Și ulmii lui Virgiliu, eminescienii tei,
Cireșii – roșii focuri cu foile scântei –
De la vânjosul carpen la frageda ferigă,
Pe limba frunzei sale în fața noastră strigă
Durerea anuală și grea de-a veșteji.
Vă înțeleg eu singur, aprinse elegii,
Culori sfâșietoare ca note muzicale,
Și inima-mi se strânge pe pietruita cale
Din via de pe dealuri la casa de la cramă,
La sunetul dramatic al frunzelor de-aramă. /…/
O, deal de la Florica, în toamnă, drag îmi ești,
Când fumuriu, Brumarul își lasă-n văi tămâia,
Când scorburoși, cu foaia lor lucie ca lămâia,
Stau la răspântii nucii cu trunchiul centenar
Păzind butuci de viță și rod de chihlibar –
Când văd din deal, sub mine, albind pe sub trei plute
Prietenoasa casă a zilelor trecute.
(fragment din poemul Bătrânii)
Natura înfățișează „aprinse elegii” – ale pădurilor incendiate de toamnă – după cum și elegiile sunt un cosmos arzând în cuvinte.
Culorile predominante sunt galbenul, auriul, arămiul și roșul învăpăiat, amestecate în tâmâia unui Brumar „fumuriu”: „pădurea arde”, „flăcări vegetale”, „plopii ca facle”, „cireșii – roșii focuri”, „foi scântei”, „frunze de-aramă”, nucii „cu foaia lucie ca lămâia”, viță cu „rod de chihlimbar”. Sunt culori eclesiastice, îmbinate iconic într-o atmosferă liturgică și într-un univers vegetal paradisiac.
Versurile „Pădurea arde-n toamnă cu flăcări vegetale…/ Și plopii până-n ceruri ca facle rituale,/ Și ulmii lui Virgiliu, eminescienii tei,/ Cireșii – roșii focuri cu foile scântei” configurează un peisaj foarte asemănător cu un altul, realizat de Vasile Voiculescu în poemul Icoane de toamnă, din volumul Pârgă (1921): „Pădurea-ngălbenită e-o vastă pălălaie/ Aprinsă pe corlata căruntelor colnice,/ Ce pâlpâie când vântul se umflă s-o ridice,/ Iar foile în spulber par picuri de văpaie. // Așa ard codrii…”.
Focul acesta vegetal, forestier reprezintă o vedere spirituală a celor doi poeți – titlul poeziei lui Voiculescu, Icoane de toamnă, e mai mult decât sugestiv. El prefigurează focul și lumina harului care arde în toți și în toate în Împărăția lui Dumnezeu.
Dar și în poemul lui Pillat există multe aluzii mistice: „plopii ca facle” (făclii, lumânări), „flăcări vegetale” și „limba frunzei” (care ne trimit cu gândul la sărbătoare Cinzecimii și la harul Duhului Sfânt pogorât atunci, „ca limbi de foc”, peste întreaga creație), „fumuriu, Brumarul își lasă-n văi tămâia” sau coacerea „ca miezul unei azimi”. Însăși expresia „Și nu știu, văd cu ochii sau văd în amintiri” poate fi interpretată ca o parafrază la expresia paulină care înfățișează vederea în extazul mistic în II Cor. 12, 2. În sensul că poetul este, ca altădată Eminescu răpit de frumusețea cosmosului…
Cu alte cuvinte, peisajul acesta este nu sugestia unui incendiu heraclitian care consumă lumea și o distruge spre a renaște alta la fel ca cea dinainte, nici apocaliptic în sensul barbar al termenului, care echivalează sfârșitul lumii cu un cataclism oarecare (căci incendiul apocaliptic-biblic este, de fapt, o transfigurare spirituală a cosmosului), ci o prefigurare a vederii paradisiace, în focul luminii veșnice.
„Tămâia” revărsată pe văi și galbenul haric al luminii, al frunzelor și roadelor (nucii au foaie „lucie ca lămâia”, iar via are „rod de chihlibar”), întăresc această impresie. Frunzele, adesea numite foi, seamănă mai degrabă a pergament tainic, a document vorbitor.
„Sunetul dramatic al frunzelor de-aramă” este de asemenea un vers cu o adâncime a semnificațiilor nebănuită, care ne lovește însă auzul, și care trimite din nou la cuvintele Sfântului Pavlos: „De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător” (I Cor. 13, 1).
Cosmosul e o altă vorbire în pilde a lui Dumnezeu cu oamenii, o altă carte de Paremii, pe care o înțeleg cei ce iubesc, după cum vorbirea Logosului întrupat, în Evanghelii, era neînțeleasă celor cu auzul inimii surd. Este mesajul poeziei românești, consolidat în lirica lui Eminescu, înțeles și transmis mai departe de poeți care s-au afundat în descifrarea sensurilor unei naturi cosmice pline de mister și de rațiuni adânci.
[1] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/07/28/ion-pillat-culorile-amintirii-12/ și https://www.teologiepentruazi.ro/2017/09/05/ion-pillat-culorile-amintirii-2-actualizat/.
[2] Făclii.