Portretul Sfântului Dosoftei realizat de Ion Pillat
Înainte[1] de a-și ține Cartojan cursurile și de a publica Istoria literaturii române vechi și înainte de Istoria lui Călinescu, Pillat oferea o primă panoramă asupra istoriei poeziei, în ciclul Bătrânii, care presupune, după cum vom vedea, nu doar o evocare literară, ci una biografic-literară, amplificând tiparul sintezelor portretistice din Epigonii și construind un profil realist-idealist al poetului evocat.
Primul mare poet din istoria literaturii române este – identificat în mod corect – Dosoftei:
Dar lunei cărturare zadarnic e să-i ceri
Să-și curme dorul slovei și setea de cetire.
Apleacă fruntea albă pe vechea mea Psaltire,
Urmându-i stihuirea c-un deget diafan;
Scandează versul tainic în ritmul unui an
Și veac de veac se-ncheagă pe pagini…Cine oare
– O simt – și-ascunde, vie, privirea arzătoare?
Ce suflet de pe vremuri a revenit stingher?
Ce umbră se-ntrupează în umbra din ungher[2]?
Din razele de lună au scăpărat scântei:
Patriarhal, în cârjă, se-nalță Dosoftei.
Păienjenișul vremii cu mâini uscate rumpe;
Se-aprind, ca nestemate, odăjdiile-i scumpe,
Și barba pieptănată pe piept i se desface,
Și dreapta și-o ridică în biblic semn de pace…
Și pacea și vecia și luna sunt cu el.
– Ai fost „deplin călugăr și blând ca și un miel,
Adânc din cărți știut-ai”, iar azi ți-e moartă slova,
Păstorule de inimi ce-ai păstorit Moldova.
Pentr-ai tăi fii nemernici nu-ți părăsi tu Raiul:
Noi ți-am uitat credința și sufletul și graiul.
Jelim goniți departe de țara Domnului,
Ca-n valea blestemată a Vavilonului,
Vă plângem datini sfinte și, tu, cinstită țară,
Pe care o credință și-un neam le înălțară.
În Probota[3], – cetate simbolică și vie,
„Cu zid înalt de pace și turnuri de frăție” –
Creșteai cuprins de rugă și plin de taine mari,
Și-n sfintele amurguri, prin brazii seculari,
Oriunde-ți duceai pașii dădeai de Dumnezeu.
Întoarce-te acolo, cetite Dositeu,
Nu-i nicio poezie să fie ca tăcerea…
Atunci grăi cu glasul mai dulce decât mierea:
„Eu am adus în țara ta rumânească limbă
De bun neam și ferită de la o cale strâmbă”…
„Ai fost ’deplin călugăr și blând ca și un miel,/ Adânc din cărți știut-ai’” reprezintă o parafrază din Letopisețul lui Ion Neculce:
„pre învăţat, multe limbi ştie: elineşte, lătineşte, sloveneşte şi altă adâncă carte şi-nvăţătură, deplin călugăr şi cucernic, şi blând ca un miel. În ţara noastră pe-ceasta vreme nu este om ca acela […] că dzic oamenii că-i sfânt”[4].
„Jelim goniți departe de țara Domnului,/ Ca-n valea blestemată a Vavilonului” reprezintă o aluzie la celebrul psalm 136, în versificarea lui Dosoftei: „La apa Vavilonului,/ Jelind de ţara Domnului,/ Acolo şezum şi plânsăm/ La voroavă[5] ce ne strânsăm”… Mai târziu, versurile acestea nu vor lipsi din nicio istorie literară.
Versul „Cu zid înalt de pace și turnuri de frăție” este citat dintr-un Apostrof scris de Dosoftei („Epigrama Preasfințitului Părinte Dosoftei proin Mitropolit Suceavskii”) și introdus în Letopisețul lui Miron Costin: „Cine-și face zid de pace, turnuri de frăție,/ Duce viiață fără greață, într-a sa bogăție./ Că-i mai bună dimpreună viiața cea frățească,/ Decâtu râcă, care strică oaste vitejească”[6]…, etc.
Versurile le regăsim însă și în Psaltirea lui Dosoftei, ca o compunere originală a acestuia, ce însoțește Ps. 132, care începe așa: „Cât este petrecerea de bună/ Când lăcuiesc frațâi împreună”. Dosoftei a socotit nimerit să adauge, de la sine: „Cine face zidi de pace,/ Turnuri de frățâie,/ Duce viață fără grață/ ’Ntr-a sa bogățâie./ Că-i mai bună, depreună,/ Viața cea frățască,/ Decât armă ce destramă/ Oaste vitejască”. Inspirația îi putea veni și din Parimiele lui Salomon 18, 19:
„Fratele de către frate ajutându-se [sunt] ca o cetate puternică și înaltă și [aceasta] este tare ca un palat înte- meiat”[7].
„Eu am adus în țara ta rumânească limbă/ De bun neam și ferită de la o cale strâmbă” este iarăși o parafrază, din Poemul cronologic, dedicat domnilor Țării Moldovei.
„Din razele de lună au scăpărat scântei:/ Patriarhal, în cârjă, se-nalță Dosoftei./ Păienjenișul vremii cu mâini uscate rumpe;/ Se-aprind, ca nestemate, odăjdiile-i scumpe”: e un portret splendid al Patriarhului poeziei românești! Un portret întru totul eminescian, în care luna scapără scântei peste cel care „păienjenișul vremii rumpe” și îi aprinde lumina veșmintelor, care strălucesc „ca nestemate”, precum fructele Raiului din poemul Cămara de fructe.
Începutul poeziei românești este în lumină, în lumina lui Dumnezeu!
Iar, ca „umbră [ce] se-ntrupează în umbra din ungher”, Patriarhul Dositeu/ Dosoftei este scânteietor! O aură care se aprinde din aura lunii. Căci „dreapta și-o ridică în biblic semn de pace…/ Și pacea și vecia și luna sunt cu el”: pentru că „pacea”, „vecia” și „luna” Îl reprezintă toate pe Dumnezeu. Putem spune că, metaforic și apofatic, cele trei reprezintă Sfânta Treime.
Despre „lună” ca simbol al Dumnezeirii am vorbit din destul la Eminescu. Luna care „dă zare” universului cosmic, în Ps. 73, 67 al lui Dosoftei – „Tu ai tocmit luna de dă zare” – (de unde a dedus Blaga „zariștea cosmică” a românilor care trăiesc „în orizontul misterului și al revelației”), a devenit, în lirica lui Eminescu, o hieroglifă a Creatorului însuși, care a dat zare lumii, aducând-o întru ființă. De aceea, luna patronează întreaga existență cosmică în Scrisori și în alte poezii eminesciene, Pillat însușindu-și aici, în Bătrânii, această simbolizare enigmatică.
Ion Pillat va încerca să ofere, pentru fiecare poet evocat, o încrustare apoftegmatică, o definiție săpată în piatră, care să rezume esența operei, o încercare de a prinde această esență într-un vers ce ar putea fi sculptat pe frontispiciul operei. Astfel, substanța gândirii poetice a lui Dosoftei i s-a părut că trebuie chintesențiată în versul: „Nu-i nicio poezie să fie ca tăcerea” – aluzie din nou la Psaltirea în versuri: „Cu a Ta putere,/ Grijă când am multă,/ Tu, Doamne, mi-ascultă/ Ruga din tăcere” (Ps. 53, 5-8). Fără îndoială, Pillat avea în vedere și idealul simbolist-mallarméan al poeziei-tăcere – exprimat și de Ștefan Petică astfel: „Cântarea care n-a fost spusă/ E mai frumoasă ca oricare” (Când vioarele tăcură III) –, dar și telosul ortodox-isihast al tăcerii gândurilor, care provine, de fapt, din ruga-tăcere a Vechiului Testament, numită mai târziu, în Ortodoxie, și rugăciunea inimii.
Această rugă din tăcere a lui Dosoftei a impresionat covârșitor, pentru că o regăsim și la Arghezi, într-un Psalm: „Ruga mea e fără cuvinte”. Iar Ion Vinea scria, de asemenea: „plânsul vieții suie-n ființă /…/ ca tăcerile cu rugăciunile” (De profondis).
Lirica modernă își găsește astfel, la Dosoftei, o neașteptată întemeiere pentru metapoezie și pentru un limbaj transcendent cuvântului.
De aceea, remarcăm faptul că Pillat i-a atribuit lui Dosoftei o poetică modernă, mai presus de epocă și de forma clasică a versurilor, intuindu-i substratul, gândirea poetică ce face adevărata poezie, când i-a chintesențiat opera astfel: „Nu-i nicio poezie să fie ca tăcerea”.
Evocarea Sfântului Dosoftei îi provoacă lui Pillat și regretul îndepărtării de tradiție: „Păstorule de inimi ce-ai păstorit Moldova./ Pentr-ai tăi fii nemernici nu-ți părăsi tu Raiul:/ Noi ți-am uitat credința și sufletul și graiul./ Jelim goniți departe de țara Domnului,/ Ca-n valea blestemată a Vavilonului,/ Vă plângem datini sfinte și, tu, cinstită țară,/ Pe care o credință și-un neam le înălțară”.
Plângerea „în valea blestemată a Vavilonului” a devenit, de aceea, reprezentativă, iconică. Pentru că înseamnă depărtarea de vatra veche a Evangheliei, rătăcirea în exilul credințelor și al ideilor false.
Remarcăm și conștiința sfințeniei lui Dosoftei („nu-ți părăsi tu Raiul”), încă de pe atunci (amintită și de cronicarul Neculce), când încă acesta nu fusese canonizat. Dar, ca și Ștefan cel Mare, a fost considerat întotdeauna Sfânt.
[1] Articolul de față reprezintă actualizarea unei exegeze mai vechi: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/08/02/ion-pillat-culorile-amintirii-13/ și https://www.teologiepentruazi.ro/2017/09/05/ion-pillat-culorile-amintirii-2-actualizat/
[2] Versul constituie o nouă implicare a unui motiv eminescian, cel al dialogului cu umbra din părete, care apare des în lirica și în proza lui Eminescu.
[3] Mănăstirea Probota: „În secolul al XVII-lea au avut loc ample modificări ale structurilor clădite. A avut loc o amplă refacere a zidurilor de incintă (parțial zidurile de pe laturile de est și vest și în întregime cel de pe latura sudică). S-a renunțat la trapeza din partea de sud-est a incintei și la anexa gospodărească din colțul sud-vestic și s-a renunțat la partea supraterană a clădirii cu rol de stăreție (pivnițele au mai fost folosite până spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, când au fost definitiv abandonate și umplute cu pământ).
Clădirea cu rol de cuhnie și brutărie lipită de zidul de incintă sudic a fost refăcută și a preluat și rolul de trapeză. S-a construit în partea sudică o clădire nouă, care a preluat funcțiile celorlalte construcții dezafectate, un corp de chilii lângă zidul de incintă estic și o construcție care adăpostea două sau trei spații locuibile și spații de depozitare, în partea de nord a incintei.
O mare parte a acestor lucrări au fost săvârșite în perioada 1676-1677 din dispoziția mitropolitului Dosoftei Barilă [http://ro.wikipedia.org/wiki/Dosoftei_Barilă]”, cf.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea_Probota.
[4] Cf. Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Ed. Minerva, Bucureşti,1982, p. 313-314.
[5] Vorbă, discuție.
[6] Cf. Miron Costin, Opere, ediție de P. P. Panaitescu, ESPLA, 1958, p. 327.
[7] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2016/09/20/parimiele-lui-salomon-cap-18-cf-lxx/. Traducerea aparține Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș.
A se vedea și: Parimiele lui Salomon, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2016, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2016/10/29/parimiele-lui-salomon/.