Zi: 12 august 2022

Vasile Voiculescu a debutat ca poet religios și a rămas așa până la sfârșitul vieții, chiar dacă eu nu includ sonetele în această categorie. Ele sunt o probă de măiestrie artistică, o demonstrație orgolioasă a poetului, care, tematic, nu are de-a face cu restul operei sale, fiind un demers inutil și ineficace, în opinia mea: și ce dacă poți să compui sonete ca Shakespeare, în secolul XX? Are vreun rost să începem să duplicăm marile opere ale lumii pentru demonstrații (puerile, la urma urmei) de virtuozitate? Oricât de apreciat ar fi de manieriști și prețioziști, ca Doinaș, mie mi se pare zadarnic un asemenea concurs de talente. Importantă e originalitatea gândirii și a simțirii, nu însușirea unui mare rafinament, prin imitație.

Voiculescu e un mare poet original ca voce lirică religioasă. Poezia sa poate părea căznită – el însuși s-a plâns de aceasta (ca și Arghezi, de altfel) – dar e o impresie falsă. În lirica noastră modernă, e primul care a făcut poezie pe tema războiului duhovnicesc și singurul care a insistat până la capăt în această direcție (foarte interesant că doar în poezie, nu și în proză, în care s-a înscris pe o linie pur ficțională). De aceea este un poet întru totul original.

Și este un poet mare pentru că intelectualizează lirica într-un mod unic, specific. Poezia sa, în ansamblu, este una de idei: multe și, unele dintre ele, destul de greu de (re)formulat. În ciuda faptului că are și poeme care corespund unei tematici tradiționalist-gândiriste, Voiculescu nu e, în mod esențial, un poet al satului, nu e un peisagist, nu e un paseist – adică nu e un pasionat de exprimarea regretelor pentru îndepărtarea de trecut, dimpotrivă, în ciuda faptului că are multe poeme care conțin peisaje rustice, nu exprimă (cu subiect și predicat) o jale amară pentru faptul că era o realitate pe cale de dispariție, deși, desigur, se poate susține că e un sentiment difuz și implicit de dedus. Altfel, Voiculescu nu se canalizează deloc pe paseism, ci pe prezentul conflictului interior între aspirația spre Absolut și realitatea patimilor.

E un „doctor” în poezie, care își analizează stările sufletești. Un psiholog profund, care face observații duhovnicești pe sine însuși. Și în proză se întâmplă oarecum la fel, pe el interesându-l, de fapt, nu invenția epică, ci anumite subiecte de cercetare (științifică, îmi vine să zic), sau „cazuri”, chiar și sub umbrela fantasticului. Și da, literatura poate fi foarte bine un material științific de cercetare, și nu doar la nivelul analizei exegetic-stilistice.

Voiculescu nu are un parcurs sinuos în poezie, în sensul convertirii de la o ideologie la alta. Afirmă despre sine, de la bun început, că e un credincios fervent și e îndurerat că nu poate parcurge, în ritmul dorit, treptele înălțării duhovnicești. Nu e un convertit nici măcar stilistic. De fapt, autorul sonetelor e de recunoscut, în plastica poemelor, încă din primele volume. Tocmai de aceea cred că nu era nevoie de sonete…Dorința lui de desăvârșire estetică nu are legătură cu idealul duhovnicesc. Dar voi reveni asupra subiectului.

În ciuda înrudirii de tonalitate cu Arghezi și Fundoianu (și uneori și cu Blaga), Voiculescu are propriile idei în și despre poezie.

În cele ce vor urma, vreau să urmărim câteva poeme prin care să înțelegem mai bine parcursul poetic și viziunea lirică a lui Vasile Voiculescu.