Predică la Duminica a IX-a după Cincizecime [2022]
Iubiții mei[1],
viața noastră e ca o corabie „în mijlocul mării [μέσον τῆς θαλάσσης]”, care este „bătută de valuri [βασανιζόμενον ὑπὸ τῶν κυμάτων]” [Mt. 14, 24, BYZ]. De valurile multor ispite, necazuri, dureri, neputințe, nevoi. Pentru că mereu plutim pe apa timpului, neștiind cum va fi ziua noastră de mâine, dar având credința tare că El, Dumnezeul nostru, e la cârma corăbiei noastre, a vieții noastre. Și tocmai pentru că avem credință tare în Dumnezeul nostru, în Cel care ne călăuzește pe noi spre tot binele, nu ne panicăm, ci ne păstrăm liniștea interioară, deși viața noastră e mereu agitată de tot felul de lucruri neașteptate.
Și putem să ne păstrăm liniștea interioară, pentru că liniștea noastră interioară este pacea Lui cea veșnică. Și ea, pacea Lui, e în noi, pentru că Dumnezeu e în noi prin slava Lui. Și dacă viața noastră e instabilă, dacă viața noastră e mereu o surpriză pentru noi, prezența Lui în noi e mereu stabilitatea noastră interioară. Căci tocmai de aceea nu ne pierdem cu firea în ispite, în necazuri, în boli și în dureri, pentru că știm că El e cu noi. Și El, fiind cu noi, știe la ce ne folosește nouă fiecare durere, dar și fiecare bucurie a vieții noastre.
Și această conștientizare a prezenței Lui în noi e cea mai mare împlinire a noastră. Pentru că nu cineva oarecare ne sprijină, ne ajută, e cu noi, ci Însuși Dumnezeu e cu noi. Și când ai această certitudine interioară, bazată pe simțirea Lui în noi, atunci ai fundament, ai stabilitate veșnică sub picioarele tale. Și tot ceea ce faci, faci cu încredere, cu bucurie, cu nădejde sfântă, pentru că le faci împreună cu Dumnezeu.
Dar ca să Îl ai pe El în tine și cu tine mereu trebuie să fii mădularul cel viu al Bisericii Sale. Și ca să fii credinciosul Lui trebuie să intri în Biserică prin Botezul Său și prin viață curată, plină de prezența Lui în tine. Căci El Își știe credincioșii Săi, Își știe robii Săi, Își știe prietenii Săi și lor li Se descoperă în mod dumnezeiește. Și descoperirea Lui față de ei este descoperirea Tatălui lor față de fiii Săi, adică o descoperire foarte intimă și plină de veselie dumnezeiască. Iar această descoperire a Lui față de noi se face în rugăciune, în vorbirea de taină cu Dumnezeul nostru.
Căci atunci când Domnul „S-a suit întru munte [ἀνέβη εἰς τὸ ὄρος], de unul singur [κατ᾽ ἰδίαν], [ca] să Se roage [προσεύξασθαι]” [Mt. 14, 23, BYZ], ne-a învățat că asceza rugăciunii înseamnă întâlnirea reală cu Dumnezeul iubirii noastre. Căci scopul rugăciunii nu e să spui cuvinte, ci să vorbești în mod real cu Dumnezeu și El să Îți răspundă ție în mod tainic, în adâncul ființei tale. Pentru că Dumnezeu ne răspunde prin slava Lui care e în noi. Slava Lui ne spune ce trebuie să facem, ce trebuie să gândim, ce trebuie să știm. Pentru că El ne luminează mereu, ne întărește mereu, ne bucură mereu, ne dinamizează mereu prin slava Lui spre a face voia Sa.
Și dacă te umpli de slava Lui în rugăciune, atunci poți să plutești în pace pe marea acestei lumi. Poți să mergi pe valurile mării [Mt. 14, 29], pentru că privești spre Domnul, spre Cel care e nădejdea noastră cea vie. Căci atunci când Domnul a urcat în corabie, atunci „a încetat vântul [ἐκόπασεν ὁ ἄνεμος]” [Mt. 14, 32, BYZ]. Când El e cu noi, vântul se oprește! Și orice vânt, orice ispită potrivnică vieții noastre, nu vrea altceva decât să ne arunce în tulburare interioară. Dar dacă noi stăm cu Domnul, dacă nu ne aruncăm în valurile morții, adică în prilejurile de păcătuire, noi suntem în pacea Lui cea veșnică. Cea care ne odihnește veșnic. Căci Domnul este odihna și stabilitatea noastră, El este bucuria și împlinirea noastră.
Dumnezeieștii Apostoli au cunoscut ispita, au simțit înspăimântarea morții, dar când El a venit spre ei le-a spus: „Îndrăzniți [Θαρσεῖτε]! Eu sunt [Ἐγώ εἰμι]! Nu vă temeți [Μὴ φοβεῖσθε]!” [Mt. 14, 27, BYZ]. Le-a spus să îndrăznească întru El, să fie curajoși întru El! Adică să facă fapte bune întru El, să trăiască cuvios întru El. Căci dacă trăiești întru poruncile Lui, atunci Îl cunoști pe El cu adevărat. Și Îl cunoști din interiorul tău, din iubirea și curăția pe care ți le aduc poruncile Sale. Și dacă El e cu noi și în noi prin slava Lui, atunci nu ne mai temem de nimic și de nimeni, pentru că știm că El e viața noastră cea veșnică. Și, dacă murim împreună cu El, noi suntem vii în mod veșnic împreună cu El, pentru că El e viața noastră cea veșnică.
Însă, pentru mulți, Dumnezeu e doar o idee sau o fantasmă sau o inexistență. Își permit să trăiască oricum, pentru că fac abstracție de prezența lui Dumnezeu cea copleșitoare. Și pot să facă asta, pentru că nu se problematizează cu privire la viața lor de acum și la viața lor din veșnicie. Își permit să creadă că viața lor e numai acum și aici și că doar asta contează. Numai că viața am primit-o de la Dumnezeu în dar și scopul vieții noastre de acum e pentru ca să ne sfințim și să ne pregătim pentru viața veșnică cu Dumnezeu. Dacă Îl excludem pe Dumnezeu din viața noastră, excludem începutul, cuprinsul și împlinirea de acum și veșnică a vieții noastre. Dacă Îl excludem pe El din viața noastră, noi nu avem nimic bun, real, consistent, veșnic. Dacă Îl excludem pe El, noi suntem o tristețe continuă, o neîmplinire radicală. Căci nicio plăcere și nicio bucurie din lumea asta nu ne pot împlini în mod real, pentru că doar El e împlinirea noastră. Și oricât am alerga noi după senzații tari, după clipe memorabile, după experiențe la limita dintre viață și moarte, niciuna nu ne poate împlini în mod real. Căci noi am fost creați pentru Dumnezeu, pentru relația veșnică cu Dumnezeu, și nu pentru o relație pasageră cu lumea din jurul nostru.
Cu alte cuvinte, textele Bisericii, cele vechi și pline de sfințenie, cultul neîncetat al Bisericii și întreaga viață dumnezeiască a Bisericii sunt soluția pentru viața noastră de zi cu zi. Căci viața, cultul și învățătura Bisericii sunt cele care ne pun în relație veșnică cu Dumnezeu. Putem fi experți în matematică, în relații sociale și în psihologie, în astronomie și în aviație, dar dacă nu suntem experți în primul rând în teologia și în viața Bisericii suntem și rămânem neîmpliniți în mod veșnic. Căci Dumnezeu ne cheamă din prima clipă a vieții noastre la relația veșnică cu El și nu la istoricizarea vieții noastre. El ne dorește vii, plini de slava Lui, curați și sfinți, pentru că această viață, viața cu El, e împlinirea noastră.
– De ce Sfântul Petros „a umblat pe ape [περιεπάτησεν ἐπὶ τὰ ὕδατα]” [Mt. 14, 29, BYZ], apoi a început a se scufunda [Mt. 14, 30]?
– A umblat pe ape, atâta timp cât a venit către Domnul [Mt. 14, 29]. Dar când a privit la vântul cel tare [τὸν ἄνεμον ἰσχυρὸν], atunci s-a înfricoșat și a început să se scufunde [Mt. 14, 30, BYZ]. Pentru că a socotit că vântul acesta nu poate fi biruit de nimeni…Dar tocmai în aceasta constă greșeala supremă a noastră! Când gândim că problemele vieții noastre sunt „mai mari” decât ajutorul lui Dumnezeu dat nouă. Pentru că frica păcătoasă, frica noastră de moarte, ne face să hiperbolizăm necazurile și durerile noastre. Însă ajutorul Lui e întotdeauna mai mare decât toate necazurile noastre. Noi, gândind în grabă și fiind plini de frică, privim la scară foarte mică viața noastră. Dar, din perspectiva lui Dumnezeu, nimic din ce se petrece cu noi nu e privit la scară mică, ci la scară veșnică. El nu numai că știe ce se petrece cu noi, dar știe și de ce avem noi nevoie. Și Dumnezeu ne dăruie ceva anume, atunci când avem noi nevoie. Și ni-l dăruie atunci când noi înțelegem în mod deplin importanța lui.
Sfântul Petros a strigat [ἔκραξεν], atunci când a văzut că se scufundă [Mt. 14, 30, BYZ]! A strigat teologic, a strigat rugându-se, și a zis: „Doamne [Κύριε], mântuie-mă [σῶσόν με]!” [Ibidem]. Mântuie-mă de moarte! Scapă-mă de moarte! Căci mântuirea e scăparea noastră de moartea cea veșnică, de Iadul cel veșnic și îngrozitor. Și Cel ce ne mântuie de Iad este Mântuitorul nostru, este Dumnezeul nostru, Cel care ne dă mână de scăpare. Căci „numaidecât [εὐθέως]…Iisus Și-a întins mâna [Sa și] l-a apucat pe el [ὁ Ἰησοῦς ἐκτείνας τὴν χεῖρα ἐπελάβετο αὐτοῦ]” [Mt. 14, 31, BYZ]. Și l-a scos din valurile morții și i-a dat viață. După cum ne scoate și pe noi din moarte, mereu, atunci când ne spovedim și El ne iartă păcatele noastre. Căci ne scoate pe noi din moarte și ne dăruie viață. Pentru că ne dăruie viața Lui cea veșnică.
De aceea, toată viața Bisericii e plină de viață dumnezeiască, de viața Lui cea veșnică, pentru că El ne dăruie mereu slava Lui. În orice slujire și rugăciune a Bisericii, noi ne umplem de prezența lui Dumnezeu, de slava Lui cea veșnică. Pentru că toate le slujim cu El și înaintea Lui, plini fiind de slava Lui. Starea noastră înaintea Lui e o stare de continuă înțelegere, de continuă bucurie, de continuă odihnire interioară. Căci nu Îi slujim în mod mașinal și indiferent, ci privind mereu la El și umplându-ne de slava Lui și de cunoașterea Lui cea dumnezeiască.
Și dacă slujirea Bisericii Sale pare „una dintre altele”, acest lucru e în aparență. Pentru că numai aici trăim plenitudinea prezenței lui Dumnezeu, adică totala Lui venire la noi prin slava Lui. Și ce se petrece aici, în Biserica Sa, nu se petrece nicăieri altundeva, pentru că aici se formează fiii Împărăției lui Dumnezeu. Și moștenitorii Împărăției Sale sunt Sfinții Lui, cei cunoscuți, cât și cei necunoscuți acum de către noi. Căci toți Sfinții și Îngerii Lui vor fi cu Dumnezeul nostru pentru veșnicie, iar împlinirea noastră e tocmai aceasta: de a fi părtași cu ei la viața cea veșnică a lui Dumnezeu.
Potolirea vântului, Domnul a făcut-o după ce a înmulțit pâinile și peștii și după ce s-a rugat de unul singur în munte. După ce ne împărtășim cu Domnul și după ce ne umplem de rugăciune sfântă, atunci trăim pacea Lui cea atotcuprinzătoare, cea care ne împlinește și ne odihnește cu totul sufletul și trupul nostru. Căci a fi în liniște și în tăcere e una, dar a fi în pace cu tot trupul și sufletul tău e lucru dumnezeiesc. Și noi trebuie să dorim pacea lui Dumnezeu în noi, pe aceea care ne odihnește în mod deplin. Căci sufletul curățit de păcate și umplut de Domnul Cel euharistic e cel care trăiește în pacea lui Dumnezeu. Și în pacea Lui toate mădularele noastre sunt pașnice și în bucuria Domnului, pentru că El ne odihnește dumnezeiește încă de acum. Și această pace sfântă e cea pe care noi ne-o dorim pentru noi și pentru toți cei adormiți ai noștri: pacea care ne odihnește veșnic în slava lui Dumnezeu.
Și astfel, iubiții mei, am trecut cu pace și prin postul Născătoarei de Dumnezeu, prin postul care ne-a pregătit pentru praznicul de mâine. Căci Născătoarea de Dumnezeu, acoperitoarea și păzitoarea noastră, a adormit pentru puțin timp, pentru ca mai apoi Domnul să îi ridice și trupul, după ce îi ridicase sufletul la cer în ziua adormirii sale. Și astfel, cu totul vie și preafrumoasă, Stăpâna noastră e în cer și se roagă mereu pentru noi. Iar rugăciunile ei maternale le simțim în mod adânc, dacă ne rugăm ei cu smerenie și cu toată credința, pentru că ne va ajuta în mod minunat în toate ale vieții noastre. Amin!
[1] Începută la 8. 27, în zi de marți, pe 9 august 2022. Soare, 24 de grade, vânt de 8 km/ h.