Vasile Voiculescu: biografie poetică [2]

Poemele la care ne referim sunt răzlețite în opera lui. Astfel, în volumul Destin (1933), aflăm o poezie, Cheia de aur, în care autorul ne o oferă o mărturie foarte importantă despre copilăria sa:

Pe vremea aceea mă închinam mereu,
La masă, la culcare, la sculare:
Rugăciunea era cheia de aur cu care
Întorceam ornicul sufletului meu
Și-l potriveam să meargă după Dumnezeu,
Seara, dimineața și la tot pasul,
Cum își îndrepta tata după soare ceasul.

Domnul mă asculta și puteam orice să-i cer.
Dar aveam cunoscuți și prieteni toți sfinții din cer.
Iisus mi-era ca frate-miu ce dormea-n copaie;
Îl născuse mama în tinda de lângă odaie,
Culcată, ca Maica Domnului, pe-o mână de paie.
Acolo mai erau adăpostite două oi bolnave,
Un vițeluș cu picioare slabe,
O cloșcă sub pat și-o pisică cu pisoi,
Care s-au bucurat la naștere împreună cu noi.

Într-o noapte ne-au cântat îngerii la prag,
Am sărit din somn să-i apăr de câini:
Duceau, doinind, o lumină mare, ca un steag
Și purtau steble de stele-n mâini.
Glasurile cădelnițau în vânt:
„Hai ler, leroi, Doamne Sfânt”.
Multă vreme le-am auzit, până au zburat din sat.
Cheia de aur s-a pierdut și sufletul a stat.

Vorbim de revelația lui Dumnezeu în inima poetului încă din copilărie, despre faptul că s-a format ca o personalitate religioasă, ca om al credinței, de mic. Ceea ce este foarte important de știut. Regretul exprimat în final se referă nu la vreo derută filosofică, ci la oscilațiile în intensitatea trăirii sau la pierderea candorii originare, simțită de omul matur ca o dramă interioară, ca o ieșire din Rai (pe care fiecare om o experimentează, în mod personal, când se desparte de nevinovăție, așa cum poeții noștri – Eminescu cel mai pregnant – au exprimat în operele lor), ca pe o cădere din har (în sensul îndepărtării de simțirea lui).

Dar mutarea aceasta, a istoriei biblice, în intimitatea familială și etnică e specifică unor poeți gândiriști. Am văzut-o și la Ion Pillat sau Radu Gyr. Ea nu vine dintr-o tradiție ortodoxă și consider că este un exces de zel al poeților respectivi, care, dorind cu adevărat să se apropie mai mult de Dumnezeu și să-L arate apropiat de țara lor și de căminul familial, și, totodată, dorind să idilizeze satul, privit ca vatră spirituală a sufletului românesc, au recurs la acest artificiu artistic.

Din versurile lui Voiculescu putem deduce atmosfera de credință în care a crescut copilul, impregnarea de sentimentul religios, infuzia de har pe care el o simțea atunci și o trăia ca pe o lumină care inunda aspectele cele mai banale ale existenței cotidiene, din istoria biblică reținând mai ales nașterea Domnului și fiind profund impresionat de ea, simțind prezența și ocrotirea Domnului.

Cred că există în această relatare ceva profund autentic, pentru că, raportând cele spuse de poet la experiența mea, trebuie să mărturisesc faptul că sărbătoarea Nașterii Domnului a reprezentat, toată copilăria mea, un cu totul inexplicabil rațional sentiment de bucurie și de pace. Nu mergeam la Biserică, nu aveam Icoane în casă (sau una singură, după ușă, nici n-o observam), nu-mi citea nimeni din Biblie și nici nu-mi povestea nimic din ea (sau extrem de puțin, elemente cu totul rudimentare de credință), la televizor nu era nimic despre Nașterea Domnului – decât după Revoluție, dar sentimentele acelea le aveam dinainte –, nu se reunea toată familia (eram numai cu bunicii), iar masa ori cadourile și nu erau ceva cu totul ieșit in comun sau specifice doar Crăciunului. Și cu toate acestea nimic nu se compara, în sufletul meu, cu trăirile legate de această perioadă, a Nașterii Domnului. Așa încât pot să cred fără îndoială că Voiculescu relatează ceva autentic, în ce privește experiența lăuntrică, pentru că, altfel, contextele sunt foarte diferite.

Însă naturalizarea în felul acesta a icoanei Nativității („Iisus mi-era ca frate-miu ce dormea-n copaie;/ Îl născuse mama în tinda de lângă odaie,/ Culcată, ca Maica Domnului, pe-o mână de paie”) mi se pare rodul unui proces de intelectualizare târziu, al unei încercări de a explica și a expune cât mai convingător intensitatea sentimentelor, a trăirilor de atunci, un mod pe care poetul și l-a însușit din practica poetică a vremii (nu știu, sincer, cine a dat tonul pentru astfel de alterări și confuzii) și care depășește granițele unei manifestări evlavioase, tinzând spre exacerbare individualistă și orgolioasă a reprezentării de sine ca personalitate înflăcărată de credință.

Așadar, cred că poetul, pe atunci copil, simțea prezența harică a Domnului, dar îmi vine greu să consimt că Îl vedea pe Hristos în chipul fratelui și pe Maica Domnului în cel al mamei și întreaga scenă a nașterii transpusă în peisajul domestic în felul acesta, plin de concretețe, care sugerează un transfer real de atribute și nu unul alegoric. Fapt care plasează relatarea la granița cu erezia și cu blasfemia și chiar dincolo de ea.

Având în vedere că e vorba de o practică poetică răspândită printre gândiriști – remarc și atenționez că nu o întâlnim nicăieri înaintea lor! –, înclin să cred că e vorba de o suprapunere târzie și ideologică (mă refer la etnicizarea evenimentelor și a realităților biblice, ideologie care cred că a avut un cuvânt apăsat de spus și în ceea ce privește traducerea Sfintei Scripturi în română, în perioada modernă…) peste emoțiile duhovnicești genuine ale copilăriei.

Așa se nasc ereziile, subtil, pe când oamenii cred că debordează de credință…

Dar dacă, într-adevăr, în mintea lui de copil se producea acest transfer realist de la personalitățile biblice la personajele din preajmă (luăm și această posibilitate în calcul), atunci avem o problemă complicată de psihologie și una gravă de duhovnicie…

În poeziile lui Voiculescu, autorul nu ține o măsură dreaptă a smereniei întotdeauna, deși afirmă că o caută în permanență (și voi încerca să ilustrez și să explic afirmația mea prin dezvoltarea mai departe a acestui comentariu, deși, desigur, am atins acest subiect și anterior, în exegezele mele). Și fenomenul este întrucâtva de înțeles, căci Filocaliile nu erau încă traduse și publicate de Sfântul Dumitru Stăniloae, iar Nichifor Crainic abia începea să bâjbâie în această materie filocalică greu de scos la lumină fără Părinți Sfinți îndrumători, deși cred că prin însuși faptul că a intuit importanța ei este un lucru capital.

Așa încât vom vedea mereu, în opera lirică a lui Voiculescu, această pendulare între umilință și înălțare.