Max Scheler, Omul resentimentului
Max Scheler, Omul resentimentului, trad. din lb. germ. de Radu Gabriel Pârvu, Ed. Humanitas, București, 2007, 198 p.
Autorul cărții: Max Ferdinand Scheler, 22 august 1874-19 mai 1928[1]. S-a tradus ediția a 5-a a cărții, p. 5. Nietzsche a introdus în germană, din franceză, cuvântul resentiment ca pe unul tehnic, p. 9. Iar autorul îl folosește cu sensul de retrăire a unui sentiment, p. 10, adică cu un sens pozitiv. Pentru că ceea ce eu numesc resentiment, în sens negativ, autorul numește ranchiună, p. 10.
Prima definiție dată resentimentului: „o autointoxicare sufletească”, p. 13. „Și cel mai important punct de plecare în constituirea resentimentului este impulsul răzbunării”, p. 14, dorința de a te răzbuna pe cineva pentru un lucru real sau imaginar. Resentimentul e legat, spune autorul, și de o slăbiciune fizică sau sufletească, p. 18. Resentimentul infirmilor și al proștilor, p. 22.
Critica resentimentară „nu critică pentru îndreptarea răului, ci folosește acest lucru ca pretext pentru a-și da în general cu părerea”, p. 23. Iar invidia, gelozia și spiritul de concurență stau la baza resentimentului, p. 24. În invidie e multă neputință, p. 24. Pentru că „atunci când eșuează tentativa dobândirii bunului [dorit și existent la alții]…se instalează conștiința neputinței[,] se ivește invidia”, p. 25.
„Invidia cea mai neputincioasă este totodată și cea mai îngrozitoare. De aceea[,] invidia care declanșează cel mai intens proces de formare a resentimentului este invidia îndreptată către ființa și existența individuală a unei alte persoane: invidia existențială”, p. 25. Este invidia care dorește să îl elimine fizic pe cel invidiat.
Iar Goethe spunea că pe omul cu mari calități nu poți decât să îl iubești, p. 26. Pentru că în lupta cu el și cu calitățile sale nu poți ieși niciodată învingător.
Arivistul „devine conținutul țelului său”, p. 29. Conținutul poftei lui de parvenire. Fata bătrână și otrava resentimentului, p. 38. Pudibonderia este „o formă aparte a resentimentului sexual, foarte variat în manifestări”, p. 39. Resentimentul târfelor față de femeile de casă a influențat teoriile moraliste și filosofice de la sfârșitul sec. al 18-lea, p. 40.
Resentimentele între generații, p. 40. Resentimentul soacrei față de noră, p. 42. Incendiatorul tăcut: cel plin de răzbunare și de invidie ani în șir, p. 44. Jignirea calomnioasă naște și ea resentimentul, p. 44.
Iarăși Goethe: pentru dușmanul tău, tu, omul valoric, ești „un veșnic reproș”, p. 60. Unul care îl mustri prin felul tău de-a fi.
Minciuna organică, interesată, p. 63. Iar autorul subliniază: „Cine «se minte» nu mai are nevoie să mintă!”, p. 63. Altruism ca substitut pentru iubire, p. 88. „se simte atunci limpede cum omul plin de resentimente nu face decât să treacă asupra lui Dumnezeu răzbunarea la care nu poate recurge în ceea ce îi privește pe oamenii importanți”, p. 90-91.
Luther a desființat principiul solidarității umane, p. 137. De ce? Pentru că Martin Luther a subordonat iubirea pentru altul iubirii de sine, p. 137. „De vreme ce Luther fundamentează însă acum iubirea pentru altcineva pe o justificare deja dobândită „doar” prin credință – dobândită prin comunicarea singulară a fiecărui suflet cu Dumnezeul său –, excluzând, așadar, iubirea pentru altcineva ca pe un drum necesar către această justificare, iar năzuința spre justificare se întoarce totuși la iubirea de sine, iubirea pentru altcineva este total subordonată iubirii de sine, ba chiar limitată în cele din urmă la simpatia instinctivă, pur senzorială dintre oameni, astfel încât procesul propriu-zis al mântuirii se derulează mai mult între sufletul fiecăruia și Dumnezeul „său””, p. 138.
Martin Luther a separat religia de moralitate, p. 139 și, prin aceasta, „iubirea devine o forță pur și exclusiv umană, bazată pe o simpatie naturală”, p. 139.
„Asceza creștină este senină, voioasă”, p. 144. Iar „vechea asceză sporea capacitatea de savurare [a lucrurilor făcute n.n.], iar odată cu aceasta și viața”, p. 171.
Autorul pledează pentru agricultură, pentru că de ea ține viața noastră sănătoasă, p. 197.