Vasile Voiculescu: biografie poetică [4]
Dacă cele două poeme despre care am vorbit mai sus ne comunică experiența religioasă, din copilărie, a poetului, într-un context eclesiastic, alte două poezii recompun, în manieră devenită tradițională după Eminescu și poeții post-eminescieni, trăirile copilului în mijlocul naturii, pe care o receptează ca pe un spațiu sacru.
Prima se numește Somnul la margine de codru:
Închid ochii și mă gâdilă aievea pe gene
Toată vraja nopților codrene.
Dormeam pe pajiști la marginea pădurii, afară.
Codrii aromeau ușor în poala cerului de vară.
Seara cu ochi galbeni, închiși pe jumătate
Ca o ibovnică arzuie întârzia pe culmi înnoptate.
Cerul de fildeș vechi îl scrijeleau lăstunii,
Până ce se albăstrea lin ca bruma prunii.
Trântit pe-un polog de fân, cu ochii în stele,
Le priveam până ce se amestecau cu gândurile mele.
Răsăreau ca niște flori prinse în al cerului plaur[1]:
Neașteptată primăvară a văzduhului în care
Aerul tremurat îmbăta ca un vin tare.
Din apele nopții scoteau căușul lunii de aur,
Să adape nevăzutele păsări din rai.
Gândurile mi-erau de stele
Numai lumină, fără grai,
Uluit țineam miezul scânteios din ele
Până ce simțeam cum de sus, din adâncuri line,
Se scutură neagra floare a somnului pe mine.
Prin păienjenișul genelor umbre torceau ațe
Și ne trezeam cu roua pe visuri și flori în brațe,
Prinzând dimineața, ca pe fata din dafin goală,
Cum întindea mâna și culegea stelele-n poală.
Jos pe plaiuri unduia o fâneață de ceață,
Pe care soarele o cosea cu o rază.
O strângea pale-pale cu pază,
Și o înălța căpițe deasupra pământului,
Hrană pentru telegarii vântului.
Spuneam și altădată[2] că acest text liric e o variantă voiculesciană a poeziei Fiind băiet, păduri cutreieram…[3], fapt care nu exclude originalitatea trăirii. De fapt, autenticitatea mărturiei e împletită cu mai multe intertextualizări, care privesc nu numai poezia amintită a lui Eminescu, ci și alte mărturii lirice convergente, în aceeași tradiție a evocării cosmosului copilăriei.
Voiculescu se postează în tradiția lui Eminescu, în primul rând, al cărui poem îl are în vedere, în mod evident, prin preluarea a numeroase elemente poetice, a căror semnificație nu o preschimbă, nuanțând detaliile afective ale atmosferei de basm și reverie, în care se simțise și el cuprins, la fel ca înaintașul său romantic. Compatibilitatea invocată poetic de Voiculescu se referă la intensitatea trăirii, a experienței: el a recunoscut-o în poezia lui Eminescu și a reprodus-o cu amănunte intenționat similare, pentru a marca efectele aproape identice ale intrării copilului în cortul pădurii ca într-un pridvor al Raiului.
„Fiind băiet păduri cutreieram/ Și mă culcam ades lângă isvor,/…/ Un freamăt lin trecea din ram în ram/ Și un miros venea adormitor /…/ Un rai din basme văd printre pleoape /…/ Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise”, spunea Eminescu, iar Voiculescu îl urmează: „Dormeam pe pajiști la marginea pădurii, afară./ Codrii aromeau ușor în poala cerului de vară /…/ Aerul tremurat îmbăta ca un vin tare”.
„Un rai din basme văd printre pleoape,/ Pe câmpi un val de argintie ceață,/ Sclipiri pe cer, văpaie peste ape”: Bușulenga a numit aceasta o „epifanie” (chiar dacă nu a precizat relația cu literatura tradițională ortodoxă), intuind că poetul indica o vedere-revelație. Într-adevăr, poetul sugerează simțirea unei realități transmundane, paradisiace, prin contemplarea naturii terestre și cosmice. Voiculescu ne demonstrează că nu e impresionat doar la nivel stilistic de versurile marelui înaintaș, ci cunoaște parcursul filosofico-dogmatic al unei astfel de revelații, pe traseul comentariilor patristice: „Cerul de fildeș vechi îl scrijeleau lăstunii /…/ Trântit pe-un polog de fân, cu ochii în stele, /…/ Răsăreau ca niște flori prinse în al cerului plaur”. Astfel, „cerul de fildeș vechi” e o tăblă uriașă pe care scrijelesc/ scriu lăstunii într-un alfabet antic – mai vechi decât cel din tăblițele sumeriene sau babiloniene –, primordial, adevăruri la fel de vechi despre acest univers, dar pentru care modernii nu mai au ochi și cunoaștere, ca să le citească din cartea cerului și a naturii (despre cartea naturii, ca topos eminescian moștenit din literatura ortodoxă, vorbesc și scriu de ani întregi[4]). Stelele răsar „ca niște flori”, aidoma ca în poezia lui Eminescu, care și-a însușit metafora din Hexaimera Sfinților Părinți (de la Sfântul Vasilios cel Mare, în primul rând)[5]. „Flori vechi răsar de-a pururi cu vechile lumini [stele]” zice și Arghezi, în poezia Restituiri, venind pe traseul aceleiași tradiții[6].
„Tânăra crăiasă” din basme, care răsare din trunchiul unui tei, la Eminescu, reprezintă – după cum tot Bușulenga a interpretat – dorul poetului după refacerea perechii primordiale. Aceeași semnificație se poate acorda și „fatei din dafin”, în versurile lui Voiculescu, având în vedere complementaritatea asumată de acesta din urmă.
„Cerul de fildeș vechi îl scrijeleau lăstunii,/ Până ce se albăstrea lin ca bruma prunii”, spune Voiculescu. Dar Ion Pillat scrisese mai înainte, în poemul Ctitorii (vol. Pe Argeș în sus): „Eu am rămas în paza pridvorului străbun,/ Ca să culeg cu ochii livezile de prun”. Iar la Arghezi am întâlnit, anterior, o imagine poetică indicând această nuanță între albastru-marin și violet prăfuit: „Ochii tăi ca bruma prunii” (Mânăstire, vol. Cuvinte potrivite).
„Din apele nopții scoteau căușul lunii de aur,/ Să adape nevăzutele păsări din rai”: luna de aur și păsările din rai sunt alte indicii spre poezia lui Eminescu și literatura veche ortodoxă.
[1] Plaur, plauri = formațiune vegetală acvatică, compactă, în care predomină stuful, care plutește la suprafața apei. Cf. https://dexonline.ro/definitie/plaur.
[2] A se vedea comentariul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2011/06/26/poezia-lui-vasile-voiculescu-10/.
[3]Fiind băiet păduri cutreieram
Și mă culcam ades lângă isvor,
Iar brațul drept sub cap eu mi-l puneam.
S-aud cum apa sună-ncetișor:
Un freamăt lin trecea din ram în ram
Și un miros venea adormitor.
Astfel ades eu nopți întregi am mas,
Blând îngânat de-al valurilor glas.
Răsare luna,-mi bate drept în față:
Un rai din basme văd printre pleoape,
Pe câmpi un val de argintie ceață,
Sclipiri pe cer, văpaie peste ape,
Un bucium cântă tainic cu dulceață,
Sunând din ce în ce tot mai aproape…
Pe frunza-uscate sau prin naltul ierbii,
Părea c-aud venind în cete cerbii.
Alături teiul vechi mi se deschide:
Din el ieși o tânără crăiasă,
Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise,
Cu fruntea ei într-o maramă deasă,
Cu ochii mari, cu gura-abia închisă;
Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă,
Călcând pe vârful micului picior,
Veni alături, mă privi cu dor.
Și ah, era atâta de frumoasă,
Cum numa-n vis o dată-n viața ta
Un înger blând cu fața radioasă,
Venind din cer se poate arăta;
Iar păru-i blond și moale ca mătasa
Grumazul alb și umerii-i vădea.
Prin hainele de tort subțire, fin,
Se vede trupul ei cel alb deplin.
[4] A se vedea, spre exemplu, articolul meu: https://www.teologiepentruazi.ro/2007/05/28/dragostea-romantica-pentru-natura/.
Dar și teza mea doctorală: Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și opera, Teologie pentru azi, București, 2010, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-viata-si-opera-2010/, p. 383-428.
Un izvor literar îl constituie și poezia psalmilor lui Dosoftei. A se vedea, spre exemplu, articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2010/04/29/psaltirea-sfantului-dosoftei-raspuns-unei-probleme-neclare/.
[5] A se vedea din nou teza mea doctorală, Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și opera, op. cit., p. 389.
Sau articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2010/08/07/ce-mai-e-prin-univers/.
[6] Ibidem: https://www.teologiepentruazi.ro/2021/12/03/sentimentul-timpului-la-arghezi-3/.