Vasile Voiculescu: biografie poetică [5]
O mărturie asemănătoare aflăm și în poemul Vara în miezul codrilor, în care:
Fața pământului nu mai era goală și spealbă,
Soarele păscuse iarba cea albă,
Înverzea peste tot cocleala ierbii adevărate,
Pajiștile se făceau ca ouăle încondeiate,
Bubuiau bolovanii tunetului rostogolindu-se-n slavă
Lumina agăța pe dâmburi un puf, o pleavă,
Scuturată din lâna turmelor de nori călătoare,
Pădurile se umpleau de umbră turburătoare” etc.
Versul „Fața pământului nu mai era goală și spealbă” trimite la Facerea 1, 1-2: „În[tru] început a făcut Dumnezeu cerul și pământul, iar pământul era nevăzut și nefăcut”[1]. Sugestia este următoarea: anotimpul văratic înseamnă o regenerare a pământului, un sezon care ne rememorează geneza însăși. Afirmația că „pajiștile” care „se făceau ca ouăle încondeiate” este o altă aluzie la renaștere, la învierea firii.
Nu trebuie să ne mire că, în mijlocul acestui paradis cosmic, printre pomi, mijesc și ochii șarpelui, întotdeauna la pândă: „Trupul verii se zărea mijind/ Prin cămăși de frunze în carnea cireșelor pârguite,/ Sus între coapsele pomilor atârnând ispite…”.
Dar, din nou, codrii copilăriei renasc în suflet imagini care trezesc un fior tainic și sentimente religioase:
Un brad pustnic se-nchina frânt de jumătate,
În fața unui stejar ce-și rotunjea biserica de crengi plecate
Până-n ocolnița cerurilor afundate. /…/
Lumina de amurg verde era de pe altă lume
Și-n inima aprinsă simțeam printre bătăi
Cum gâlgâie tăcerea vărsată peste văi…
O tăcere care naște liniște adâncă în suflet și îl face să contemple „albastre sihăstrii de plaiuri”.
Poetul mărturisește că alterna contemplarea de sine cu priveliștea lumii:
Când mi se ura să mă uit în zările sufletului,
Mă suiam ușor în foișorul de foi al stejarului,
Într-un cuib uriaș de vultur, părăsit,
Unde vedenia lumii mă ținea aiurit…
E o dinamică a privirii reflexive care ar trebui să fie specifică oricărui credincios, alternând vederea de sine și privirea în abisul interior cu cea înspre necuprinsul creației lui Dumnezeu.
Voiculescu poate părea un descriptiv, un plasticizant facil când descrie „munți voinici /…/ Cu pieptare verzi de codri și căciuli albe de nori” etc. Însă acestea sunt doar imaginile vizuale care se expun vederii imediat…
Tradiția poetică e semnalată în versurile următoare. Astfel, o metaforă precum „mările de frunză” are o istorie semnificativă, pe care am semnalat-o într-un articol anterior[2], ea apărând la Ion Pillat („frunzele cu glasul dumnezeiesc al mării” (Pădurea din Valea Mare); „E vântu-n foi sau curg pe sus fântâni?” (Drumul magilor)), Adrian Maniu („Parcă ar curge-n ramuri o apă” (Din basm)), și Emil Botta „clocotitoarea, marea pădurii” (Marea, vol. Un dor fără sațiu), dar avându-și originea în psalmii lui Dosoftei, în care Marea Roșie, despicată în două, foșnind alăturea din valuri, face loc poporului ales să treacă prin ea ca printr-o pădure unduitoare: „Marea Roșiĭ [o] îngroziș[i] [ca] să sece,/ Vad uscat să stea, până vor trece./ Și i-ai petrecutu-i preste-arină [nisip]/ Ca pentr-o pădure fără tină” (Ps. 105, 31-35).
[1] Cf. traducerii Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: https://www.teologiepentruazi.ro/2022/02/13/facerea-cap-1-cf-lxx/.
[2] A se vedea:
https://www.teologiepentruazi.ro/2013/11/03/scurta-istorie-a-unei-metafore/.