Predică la Duminica a X-a după Cincizecime [2022]
Iubiții mei[1],
Dumnezeu știe cel mai bine cine suntem noi și ce facem noi clipă de clipă. El cunoaște adâncul vieții noastre. El știe adevăratele noastre aspirații, gândurile noastre cele mai intime, ce ne bucură pe noi cu adevărat. Și dacă gândurile noastre sunt toate pământești, dacă sunt toate rele, atunci ele n-au de-a face cu Împărăția Lui cea veșnică. Așa cum, cu durere multă, a zis Domnul: „O [Ὦ], neamule cel necredincios și stricat [γενεὰ ἄπιστος καὶ διεστραμμένη], până când voi [mai] fi cu voi [ἕως πότε ἔσομαι μεθ᾽ ὑμῶν]?! Până când vă voi [mai] răbda pe voi [Ἕως πότε ἀνέξομαι ὑμῶν]?!!” [Mt. 17, 17, BYZ]. Pentru că El ne rabdă îndelung viața noastră stricată, viața noastră rea, viața noastră fără cutremurul veșniciei în ea. Și veșnicia te cutremură, te înspăimântă, te îngrozește, dacă te simți păcătos. Dacă vezi câte trebuie să faci pentru Împărăția lui Dumnezeu. Dar dacă nu te cutremuri deloc, deși păcătuiești întruna, e pentru că ești mort sufletește. Pentru că încă nu știi câte lucruri bune trebuie să faci pentru mântuirea ta.
Iar viața stricată e viața fără credința reală în Dumnezeu. Lumea cea necredincioasă trăiește în stricăciunea ei interioară, în moartea ei, având impresia falsă că „îi e bine”. Dar ei nu îi e bine! Pentru că e moartă și nu vie, și pentru că e în adâncul Iadului ei. Și cu toate acestea, cu toate păcatele noastre abominabile, încă Domnul ne rabdă îndelung, încă ne îngăduie pe toți, încă așteaptă de la noi să ne pocăim de relele noastre, de păcatele noastre cele multe și apăsătoare.
Și pocăința ne este atât de la îndemână pentru noi toți! Căci ne putem pocăi oriunde am fi, oprindu-ne din relele noastre și strigând către Dumnezeu să ne ierte. Ne putem opri oricând, oriunde, la orice vârstă, în orice parte a zilei noastre pentru a ne plânge păcatele noastre. Și acest plâns, această durere mântuitoare pentru ce am făcut, această dorință de a ne rupe de trecutul nostru păcătos, e învierea noastră din morți. Căci mai întâi trebuie să ne îndurerăm, să ne umplem de lacrimi, să ne umplem de rușine pentru ceea ce am făcut și să spovedim toate păcatele noastre, pentru ca să înviem din moartea noastră. Pentru că această înviere e reală, se petrece când noi începem să strigăm către Domnul, și imediat ne pune pe drumul mântuirii.
N-aș fi înțeles nimic din viața cu Dumnezeu, dacă nu m-aș fi pocăit pentru păcatele mele. Dacă nu m-ar fi durut, dacă nu aș fi putut să trăiesc decât cu El, dacă nu aș fi ieșit din locul meu strâmt către lărgimea vieții cu El, n-aș fi înțeles nimic. Dumnezeiasca Taină a Mărturisirii este pentru noi toți învierea noastră din morți. De fiecare dată înviem din morți, aici și acum, când ne spovedim cu pocăință reală, adevărată, tămăduitoare. Căci El, cu mână tare și cu braț înalt, ne scoate din Iadul nostru și ne face vii. Ne face vii împreună cu El, umplându-ne de slava Lui.
Dar El ne ridică din Iad, când noi strigăm cu adevărat către El! Când ne pocăim cu adevărat de toate păcatele noastre, El ne ridică imediat din Iadul nostru. Și acesta e semnul că pocăința noastră e reală: pentru că reală e și învierea noastră din morți. Căci, deodată, începem să simțim, să vedem, să înțelegem viața cu Dumnezeu ca pe viața noastră cea nouă, cea vie, cea mântuitoare. Fiindcă atunci când suntem în păcatele noastre, noi n-avem gânduri veșnice, ci numai păcătoase. Vrem să avem în mod egoist, să mâncăm, să bem, să ne distrăm, să ne plimbăm fără rost, să ascultăm povești și minciuni, pentru că ne mințim pe noi înșine. Dar când, ca niște înviați din morți, Dumnezeu ne umple iarăși de viața Lui, atunci ne e dor să ne pocăim, să postim, să Îi slujim Lui, să Îi cântăm Lui, să citim adevărul Său, să ne bucurăm dimpreună cu Sfinții Lui.
Cel plin de lumea aceasta e plin de gânduri minore, telurice, dar, cel plin de Dumnezeu, e plin de toată teologia și de toată dorirea Lui. Căci atunci când vrei viața cu Dumnezeu, tu vrei întreaga Lui sfințenie și curăție. Și pentru acestea te nevoiești în fiecare zi.
Iar Dumnezeu ne rabdă îndelung tocmai pentru aceste schimbări continue ale pocăinței în viața noastră! El ne rabdă, ne îngăduie, ne iartă îndelung, pentru că așteaptă, până în ultima clipă a vieții noastre, pocăința noastră. Căci pocăința e comutatorul nostru spre viața cu El. Pocăința ne mută deodată de la moarte la viață. Și când trăiești minunile cele mari ale dumnezeieștii pocăințe, atunci știi ce fel de milă are Dumnezeu cu noi, oamenii. Pentru că mila Lui cea mare, cea nesfârșită, noi o trăim în iertările noastre continue. Căci de fiecare dată El ne iartă fără părere de rău, fără să se uite în urmă, pentru că El Se uită numai acum, numai la timpul prezent, numai la ce facem noi în clipa de față.
Și am trăit și trăiesc mereu iertarea lui Dumnezeu ca pe o nesfârșită revărsare de milă și de viață. Mila Lui mă curățește și mă iartă, mă face să merg mai departe, să mă reîntorc continuu la lucrarea mântuirii mele, dar, primind mila Lui, mă umplu continuu de viața Lui. Fără o altă spovedire a păcatelor mele, eu mă blochez în Iadul meu. Căci am păcătuit iar și iar, din diverse motive, și trebuie să mă vindec de păcatele mele. Ca să mă vindec de ele, trebuie ca El să mă vindece de ele. Și ca să mă vindece de ele, eu trebuie să mi le spovedesc în fața Lui și a Duhovnicului meu, pentru ca să primesc de la El, prin Preotul Duhovnic, iertarea păcatelor mele. Dacă nu o mai fac, eu rămân în Iadul meu și atunci mă auto-condamn la chinurile cele veșnice. Dar dacă Îl las pe Domnul să Își întindă mâna Lui spre mine, El mă scoate din Iadul meu și mă întorc pe calea mântuirii mele, adică în viața cu El.
De aceea, noi ne spovedim toată viața noastră Domnului și ne împărtășim des cu Domnul, pentru că împreună cu El vrem să fim pentru veșnicie, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Căci rămânerea în păcate înseamnă rămânerea noastră în moarte. Dar ieșirea noastră continuă din păcatele noastre, prin spovedirea lor, ne umple continuu de viața Lui.
– De ce păcătuim iar și iar?
– Din obișnuința cu păcatul, din uitare, din neatenție, din grabă, din cauza a diverse împrejurări și a diverși oameni, din primirea ispitirilor diavolești. Și de fiecare dată căderile noastre în păcat ne afundă într-o viață parazitară, pătimașă, stricată. Știm când păcătuim, bucuria otrăvită nu ne face bine, deși ne amăgim cu iluzia că noi câștigăm ceva prin păcatele noastre, dar în scurt timp înțelegem răul lor și sufocarea pe care ne-o aduc și răutatea și însingurarea și nefericirea interioară. Pentru că păcatul te închide ca într-un lift rămas între etaje, fără curent și fără aer, și asta e viața păcătoasă.
„Marea” viață păcătoasă e o mizerie, e un chin, e o sufocare! Multă transpirație, mult timp pierdut, epuizare multă, bani pierduți aiurea și asta e „marea petrecere” a vieții la întâmplare. Căci, în comparație cu omul credincios, care își păstrează sănătatea, banii și încrederea pentru lucruri bune, omul pătimaș risipește și se risipește, își risipește viața și resursele fără să se umple cu ceva, pentru că risipește pentru ca să fie gol, și mai gol interior.
– Însă la cine trebuie să îl aducem pe omul păcătos?
– La Dumnezeu! Căci Domnul l-a chemat la Sine pe cel demonizat. Fiindcă El a spus: „Aduceți-Mi-l Mie pe el aici [Φέρετέ Μοι αὐτὸν ὧδε]!” [Mt. 17, 17, BYZ]. Căci El îl așteaptă pe cel dezamăgit de sine și pe cel ratat și pe cel impostor și pe cel secătuit de viață și pe cel singur și pe cel neiubit și pe cel care nu știe ce să facă cu viața lui. El ne așteaptă pe toți, indiferent de ce fel de impresie avem noi față de viața noastră. Căci, dacă El ne vindecă, El ne schimbă și mintea, cât și viața noastră. Iar schimbările pe care le aduce pocăința în om sunt cu totul surprinzătoare și neașteptate.
Pocăința mea de la 13 ani, de la 20 de ani, de la 30, de la 40 de ani e mereu alta, dar mereu aceeași în esența ei. Și am învățat ce e pocăința mai înainte de a citi despre ea. Am învățat-o pe baza păcatelor mele. Am învățat-o stând înaintea lui Dumnezeu și strigând către El. Și am învățat ce e pocăința pe măsura milei cu care El m-a iertat pe mine și m-a întărit mereu spre tot lucrul cel bun.
De aceea, când tatăl se roagă pentru fiul lui și Îi cere Domnului să aibă milă față de el [Mt. 17, 15, BYZ], acesta a experimentat pocăința în viața lui. Căci atunci când ne rugăm pentru iertarea altuia, ne rugăm și pentru iertarea noastră. Ne rugăm pentru iertarea altora, pentru că știm cât de importantă este iertarea Lui în viața noastră, a tuturor. Și când îi iertăm pe alții, noi ne iertăm și pe noi înșine, pentru că ieșim din lupta interioară cu semenii noștri pe care o trăiește neiertarea. Ne iertăm pe noi, pentru că ne dăm voie să ne trăim iertarea de la Dumnezeu ca pe o mare eliberare interioară.
Iar Domnul a ascultat rugăciunea tatălui pentru fiul său și l-a certat pe demonul din el [Mt. 17, 18, BYZ]. Și când Domnul a certat demonul, „demonul a ieșit din el [ἐξῆλθεν ἀπ᾽ αὐτοῦ τὸ δαιμόνιον]” [Ibidem], din copil. Pentru că demonii nu trebuie să stea în oameni, ci în Iad! Noi îi ținem în noi și în casele noastre, pentru că nu vrem să îi alungăm din noi printr-o viață curată și sfântă. Ne plac păcatele, pe care le iubesc și ei, și de aceea demonii rămân în noi și pe lângă noi precum câinii pe lângă abator. Dar dacă am trăi o viață atentă și cuvioasă, o viață plină de sfințenie, păcatele și demonii ar fi cele mai triste realități ale vieții noastre, pentru că ele n-ar avea de-a face cu ceea ce vrem noi cu adevărat. Dar pentru că demonii sunt „prietenii” noștri, pe care îi pomenim zilnic, ei stau cu noi și în noi ca în palatele lor, făcându-ne să fugim de viața cu Dumnezeu și să o ridiculizăm.
– Și de ce ne batem joc de viața cu Dumnezeu, atunci când suntem păcătoși?
– Pentru că atunci suntem la antipodul ei! Și o ridiculizăm, pentru că știm că aceea e adevărata viață, iar a noastră e o șaradă, e o mare prostie. Și pentru ca să ne facem curaj, deși știm că suntem lași și fricoși, spunem glume porcoase, drăcuim, blestemăm, înjurăm, păcătuim în neștire, pentru ca să ne simțim „puternici”. Dar noi nu suntem puternici, ci singuri și părăsiți! Suntem ai nimănui, ne simțim ai nimănui când păcătuim, și așa și este. Pentru că păcatele nu ne fac „tari”, ci slabi, nu ne fac „vii”, ci tot mai morți, nu ne fac „prosperi”, ci tot mai adânciți în Iad. Și Iadul e viu și dureros și întunecos și insuportabil pentru cei care îl trăiesc. E o realitate în ei, e realitatea lor, despre care fiecare păcătos poate vorbi. Dar nu prea vorbește, ci doar voalat, pentru că viața păcătosului e aceea de om care parazitează viața, bucuria, împlinirea altora. Și el vine și îți spune despre cât de „bine” se simte, despre cât de „cool” a fost la concert sau la mare, pentru că dorește să te mintă că „îi e bine”. Dar lui nu îi e bine! Nu îi e deloc bine! Pentru că viața noastră nu e o petrecere continuă, ci o disciplinare zilnică interioară, o muncă zilnică cu tine însuți, pentru ca să te curățești, să te vindeci interior, să te împlinești prin asceza cea mântuitoare a Bisericii.
Iar adevăratul împlinit, omul împlinit, e omul duhovnicesc, e omul plin de teologie și de sfințenie. Pentru că el are virtuți și fapte sfinte, are o continuă slujire și închinare vie înaintea lui Dumnezeu, are o continuă călătorie împreună cu Dumnezeu. Și viața lui e plină de bucurie, de pace, de curăție, de luminări și vederi sfinte, de împlinire interioară, de muncă împlinitoare, căci tot ceea ce face, face împreună cu Dumnezeu.
Așadar, iubiții mei, împlinirea interioară nu se câștigă prin furarea propriei căciuli, adică prin nemuncă, ci prin munca continuă care te împlinește! Ai în biblioteca inimii, la sfârșit de an bisericesc, câte cărți ai scris în mod real în fiecare zi. Ai în tine câte lucruri bune ai făcut și faci, câte gânduri buni și sfinte te întraripează zilnic. Căci nu ești cel pe care ți-l imaginezi, ci cel pe care îl simți clipă de clipă. Și dacă ești cu Dumnezeu, atunci pe toate le faci împreună cu El. Și dacă te lași condus de Dumnezeu, atunci împlinirea ta e darul Lui continuu în viața ta. Amin!
[1] Începută la 13. 38, în zi de sâmbătă, pe 13 august 2022. Soare și nori, 31 de grade, vânt de 8 km/ h.