Vasile Voiculescu: biografie poetică [6]

Un alt vers din poemul lui Voiculescu, „La nunta-mpărătească a firii pe-ntinsul drumului de cer”, îl invocă destul de clar pe Octavian Goga: „ … bătrâne codru /…/ La poarta-mpărăţiei tale/ Plec fruntea mea /…/ Curat e duhul lumii tale,/ Căci Dumnezeu cel Sfânt şi mare/ Subt bolta ta înrourată/ Îşi ţine mândră sărbătoare./ Tu-L prăznuieşti cu glas de clopot/ Şi cu răsunet de chimvale/ Pe Cel ce-atâtea înţelesuri/ Gătit-a strălucirii tale” (În codru); „Mireasa cerului albastru/ Îşi împânzeşte-n ape chipul /…/ S-aştern bobiţele de rouă/ Pe-ntinsul luncii patrafir”… (Pe înserate).

Goga sintetizase însă ceea ce Eminescu scrisese tainic în opera sa, despre rolul pădurii de a fi un templu cosmic – ceea ce critica literară, prin vocea Zoei Dumitrescu-Bușulenga, va explica, într-un discurs exegetic, mult mai târziu.

Așadar, prin aceste două poeme, Somnul la margine de codru și Vara în miezul codrilor, încercând să rememoreze sentimente al căror fior sau a căror intensitate nu pot fi justificate rațional – trăiri care sunt un pedagog pentru căutarea și simțirea harului lui Dumnezeu, Creatorul tuturor acestor frumuseți cosmice –, Voiculescu presară indicii care să conducă la înscrierea lui într-o tradiție poetică și spirituală, ortodoxă și românească.

În ultima parte a pomului Vara în miezul codrilor urcă pe firul tradiției către psalmi:

Ades se abăteau furtunile. Apucat de furii,
Vântul se umfla ca o foală și țipau cimpoaiele pădurii,
Nori focoși treceau ca niște îngeri luptători,
Codrii huiau și se vânzoleau sub nori.
Când se potolea urgia, din fund de lumi, duruitori,
Încărcați cu ploi mănoase porneau chervane mari de nori.
După ce negura își împrăștia scama puzderii,
Dumnezeu anina luceafărul cercel în urechea serii.
Pe albe lespezi de nori rămași culcați în trepte,
Urcam cu gândul la el scările drepte.

„Cela ce strângi marea ca-ntr-o foale”, zicea Sfântul Dosoftei în Ps. 32, 17, din Psaltirea sa în versuri. La Voiculescu, „vântul se umfla ca o foală”…

„Negura își împrăștia scama puzderii”: în Psaltire, Dumnezeu e „Cel ce dă zăpada ca lâna și Cel care presară negura ca cenușa” (Ps. 147, 5)[1]. Sau, în versificarea lui Dosoftei: „Cela ce-și dă omătul ca lâna/ Și negură spulberă cu mâna,/ Ca cenușa cu sita când cerne,/ Peste tot pământule de s-așterne” (Ps. 147, 13-16).

Același „Dumnezeu anina luceafărul cercel în urechea serii”: pentru că El este Cel care a creat universul ca pe o podoabă (înțelesul cuvântului cosmos, în greacă). El este Cel care a creat lumea și a împodobit-o pe ea, atât cerul, cât și pământul.

Iar copilul, „Pe albe lespezi de nori rămași culcați în trepte,/ Urcam cu gândul la el scările drepte”. Cu gândul la El…


[1] Cf. Psalmii liturgici, ediție alcătuită de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.