Vasile Voiculescu: biografie poetică [9]
Voiculescu încearcă să-și convertească în poezie patimile și își studiază adesea în versuri, baudelairian, peisajele dantești ale spiritului chinuit de ispite. De multe ori, însă, impresia mea este că atenția lui decade spre arta poetică, spre estetica versului, în loc să insiste pe viața interioară și să urmărească sensul declarat al înduhovnicirii sale. Dar, din nou, trebuie să precizez că un asemenea parcurs spiritual este foarte departe de a fi unul de la sine înțeles și că adesea oamenii se rătăcesc în absența unor îndrumare vii și într-un context social în care indicatoarele spre viața cu Dumnezeu sunt tot mai puține.
Titlurile volumelor de poezie – Pârgă (1921), Poeme cu îngeri (1927), Urcuș (1937), Întrezăriri (1939) – dau mărturie despre dorința poetului de a înainta duhovnicește. Și totuși această ascensiune este dificilă și foarte lentă. De la un capăt al altuia al operei sale întâlnim mereu aceeași luptă cu ispita cărnii, fără ca patima să dea semne de slăbire (dimpotrivă, cunoaște o recrudescență nejustificabilă[1] în Ultimele sonete, în care e posibil, totuși, ca autorul să fi încercat o strategie paradoxală de expulzare a ei printr-o expunere fără perdea a formelor tentației, sub pretextul unor pastișe shakespeariene, strategie foarte riscantă și mai degrabă ineficace spiritual, după părerea mea[2]) și fără a se vedea semnele unei schimbări lăuntrice majore, în sensul transfigurării interioare. Uneori, poetul se exprimă entuziast și triumfalist, dar mie nu îmi dă impresia unei reale biruințe, ci mai mult a unei dorințe mocnite. În același timp, e foarte evidentă obsesia lui de a se perfecționa în arta versului, uneori chiar în detrimentul evoluției spirituale, lăuntrice (sau ca o falsă compensație).
În poezia Androginul (vol. Întrezăriri), Voiculescu formulează, în primul vers, atitudinea sa de-o viață: „Țin cumpăna-ntre suflet și-ntre carne” (din punct de vedere lingvistic, expresia „între…și între…” este specifică Sfintei Scripturi).
Poetul declară că dorește a transforma combustia erotică în energie intelectuală și artistică: „Astfel nu simt nici junghiul dezbinării,/ Nici jugul dorului și nici fierbintea/ Crucificare a împreunării[3],/ Ci pururi zămislesc numai cu mintea”. Avem aici o mărturie a modului în care înțelegea meșteșugul poetic ca o formă de asceză. Prin această „zămislire cu mintea” urmărea să combată „ereditarul dor de nemurire” (Dor de tinerețe), adică (exprimându-se eminescian) dorința oarbă, instinctuală de a zămisli și de a perpetua neamul sau specia.
Intelect contra instinct!
Scopul acestei asceze poetice este mărturisit: „Prefigurez (s .n.) un gând [dumne]zeiesc al lumii/ Ce-și dibuie pe forme bucuria/ Și răsădește-n moliciunea humii/ Tăria tainei mele, fecioria” (Androginul). Adică, prefigura (avea în intenție) – ca și Arghezi – o artă poetică în stare să ilustreze asemănarea omului cu Icoana sa: Dumnezeu, Creatorul lumii.
[1] Din perspectivă duhovnicească, perspectivă pe care autorul și-o asumă constant.
[2] Sfinții Părinți care au descris războiul duhovnicesc cu gândurile și cu patimile spun că penitenții trebuie să-și reamintească adesea păcatele săvârșite în detaliu, dar de la acest exercițiu patima concupiscenței face o excepție neapărată.
[3] Se referă la înțelegerea patimii erotice ca o tortură sufletească și trupească. Arghezi a folosit aceeași metaforă.