Lună: septembrie 2022

Ion Vinea – în căutarea liniștii și a rugăciunii [3]

Deși, ca tehnică poetică, Vinea e un expresionist, textul său liric încifrează adesea neliniști și căutări proprii poeților tradiționaliști și religioși. O poezie, intitulată Sfânt, ne vorbește de preocuparea lui de a-l defini pe omul lui Dumnezeu:

Limpede din limpezime rupt
Sfânt viteaz și netăgăduit
precum suie visul de argint
al fântânii smulse din granit.

Înțeles neîndoielnic, Stea,
fulg de foc ținut pe-arătător
cu mândria dreaptă a florilor:
fața lui, ce plină e de Ea.

Că-n odăjdii propovăduind
fier sub pumn, – și-n aur din belșug,
Sfântul pur și fără vicleșug
s-a simțit de adevăr sclipind.

Remarcăm, mai întâi de toate, scrierea cu majusculă a substantivului „Sfânt”, lucru rar la scriitorii modernității! Poezia adoptă un limbaj imnic, elogiind virtuțile omului sfânt: viteaz, propovăduind adevărul.

Sfântul e lumină din lumina harului lui Dumnezeu („Limpede din limpezime rupt”), e ca argintul izvorului curat ieșind din piatră („precum suie visul de argint/ al fântânii smulse din granit”).

Sfântul e „Stea”, una din stelele Împărăției Cerurilor (sensul creștin de a fi „Stea” a fost intenționat bagatelizat prin pretenția multor celebrități trecătoare de a fi „stele”/ „staruri”). Iar „fața lui” e „plină de Ea”, de lumina de Stea pe Cerul Bisericii.

Poetul Îl vede pe Sfânt „în odăjdii propovăduind”, adică în veșmintele eclesiastice. Îl vede, anume, ca Slujitor al Bisericii, cleric, având fierul dreptății în cuvânt și aurul harului, „pur și fără vicleșug”, strălucind „de adevăr”.

Numai că aceasta este o descriere simbolică! Iar strălucirea feței Sfântului o vede cel căruia Dumnezeu îi deschide ochii să o vadă. Pentru că toată această strălucire este mai mult ascunsă de ochii oamenilor care apreciază mai adesea impostorii decât pe adevărații Sfinți ai lui Dumnezeu.

Ion Vinea – în căutarea liniștii și a rugăciunii [2]

Ion Vinea e un poet care nu se sfiește să se mărturisească în versuri: „Mi-am trădat inima, mi-am ucis sufletul,/ am mințit cu vorbele iubirii,/ dinaintea lacrimilor am surâs” (Rătăcire).

Îndurerat de „vedenia de mine însumi/ în privirea de apă a trecutului”, se întreabă: „ce frunte ridic în ochii luminii?” (Velut somnia). E conștient că „ceasul de judecată atinge/ amintirile în giulgiul lor de praf” (Prag).

Iar păcatele sunt cauza sfâșierii interioare a omului, a lipsei lui de unitate interioară: „Dezbinat de mine, niciodată unul,/ Gândul și cuvântul, ca doi frați dușmani,/ se alungă-n noaptea lui Cain și Abel” (Rătăcire). Și, prin aceste versuri, Vinea anticipează o temă mult și dramatic dezbătută în opera poetică a lui Nichita Stănescu, care va căuta cuvântul paradisiac și aceeași armonie primordială și va deplânge neputința de a mai putea vorbi în cuvinte revelaționale.

Poetului îi sunt proprii vegherile și rugăciunile, de care amintește adesea în poezii: „Ce s-a ales din ruga sălbatică /…/ De ce în zadar s-au istovit vegherile /…/?” (Din urmă), „ce cuvinte mai străbat pustiul/ orei de veghe, orei de șoapte? /…/ Vreau candelă, lângă tâmple, de liniște” (Vigie), „Singur veghez” (Ivoriu), „În toaca inimii de miez de noapte,/ ca dintr-un schit de spectri către lună,/ chemarea crește, a singurătății” (Solitudo).

Într-un final, rugăciunile și vegherile nu rămân fără răspuns: „Iată liniștea îndelung chemată/ fără zvon cum înserează pe frunte, /…/ pe rugile aspre de singurătate. /…/ Veghile poate n-au fost zadarnice. /…/ Stins e convoiul celor din urmă vedenii./ Clopot de taină a limpezit tăcerile” (Final).

Eugen Barbu, Groapa [1]

Eugen Barbu, Groapa, ediție revăzută, text definitiv, Ed. 100 + 1 Gramar, București, 1997, text preluat de la virtual-project.eu, în format PDF, 337 p.

Înainte de textul romanului avem mărturiile autorului. Ideea romanului a avut-o la 18 ani, într-o sâmbătă seara de toamnă, p. 3. Scria la carte, în apropiere de Paști, în 1966, fiind sărac, p. 3. În 1974, în Jurnalul său, Barbu ne spune că e vorba de o groapă morală, p. 4, în care trăiesc mulți români. Și e adevărat asta! Pentru că și azi avem gropi morale peste tot în România, presărate și prin orașe, cât și prin sate. Adică oameni foarte săraci și neajutorați, pe care ne facem că nu-i vedem.

Eugen Barbu s-a născut la București pe 20 februarie 1924, tatăl lui, Nicolae, era tâmplar, și și-a trăit copilăria în cartierul Cuțarida, despre care scrie în roman, p. 5. În 1943 își începe Jurnalul. Prima formă a romanului Groapa o scrie în 1946, p. 6. În 1948, în semn de protest, renunță la Facultatea de Litere și Filosofie din București pentru că Prof. George Călinescu a fost scos de la catedră, p. 6. A scris Groapa de 13 ori, p. 7, ceea ce e cu adevărat uluitor. A 13-a variantă a Gropii o termină în 1957, când o și publică, p. 7.

În 1960 se căsătorește cu actrița Marga Butuc, p. 8. Ediția a doua a romanului Groapa apare în 1963, p. 8. În 1964, romanul apare în franceză, p. 8-9. Își publică Jurnalul în 1966, p. 9. Moare pe 8 septembrie 1993 la Spitalul Elias din București, p. 12.

El a tradus 4 volume din Panait Istrati și 4 din William Faulkner, p. 14-15.

Romanul începe în p. 16 în această ediție online. Prima propoziție: „Peste rufe fâlfâia seara”, p. 16; masa cu trei picioare, p. 16, la care am mâncat și eu în copilărie la Scrioaștea, pe scaune mici, de lemn, pe tamburele. „Câinii se ogorâră lângă gunoieri, îngenuncheară pe labele dinainte, mișcară cozile groase și hămăiră scurt, stins”, p. 17. Se ogorâră, se tolăniră. Iar „femeia îmbuca deoparte”, p. 17, mânca singură, îmbucând din mâncare. Luând înghițituri din mâncare.

Îmi e propriu limbajul de mahala și e descris autentic în roman. Autorul folosește forma drăngălău la plural în p. 16. Dicționarul dă formele drângălău/ drăngălău/ și înseamnă pierde-vară[1]. Acum se folosește hăndrălău, nu doar cu sensul de curvar, ci și cu sensul de om care pierde timpul.

Metania mică a femeii: „și bătea o cruce mare, aplecându-se de șale până în pământ”, p. 17. Grigore avea „semnul posomorârii” pe fruntea lui, p. 18. Zidarii aveau „muieri frumoase și parșive”, p. 18. „Oamenii săraci își cred unul altuia mai repede”, p. 18. Ciocanul de rachiu, p. 18, nu e un pahar de rachiu, ci o sticlă specială, mică, dar cu gâtul lung, din care se bea țuică la cârciumă, numită la Scrioaștea țoi. Un țoi era corelativul unui pahar de țuică. Am văzut țoiuri, recent, la comercianți stradali, care erau pline cu palincă.

Pentru prima oară aud expresia „un stol de brabeți”, p. 18, brabeți fiind un slavonism, care înseamnă vrăbii[2].

[1] Cf. https://dexonline.ro/definitie/drângălău/definitii.

[2] Cf. https://dexonline.ro/intrare/brabete/79474.

Ion Vinea – în căutarea liniștii și a rugăciunii [1]

Ora fântânilor, care deschide volumul omonim, este o poezie a căutării transcendentului:

Oră de liniști stelare,
clar semn de lumi fără nume,
largul în ambru și-n jar e,
Thalassa-n ritmuri apune.

Vocile sfânt de curate,
frunțile pure și ochii,
cugetul gol și curat e,
clopote când legănate
trec în nunteştile rochii.

Ora fântânilor lunii,
înger șoptind prin umbre
vorbele rugăciunii
netălmăcite și sumbre.

(Ora fântânilor)

Poezia aceasta, așezată în fruntea volumului de versuri, ne avertizează asupra lumii transcendente pe care o descriu versurile sale, prin prezența a numeroase simboluri specifice.

E „oră de liniști stelare”, vremea tăcerii adânci, a privegherii, când privirea către cerul înstelat înseamnă o cădere în fântâna conștiinței.

Liniștea aceasta e supra-pământească, „clar semn” al unor „lumi fără nume”, al realității transcendente, necunoscute pământenilor absorbiți doar de ei înșiși.

Marea e numită „larg” și „Thalassa” și, la asfințit, e un altar de mireasmă și jar, o suită nevăzută de ritmuri. Peisajul vizual se întunecă până la auz.

Și dacă prima strofă e ancorată de elementele lumii văzute, marea și cerul înstelat – deși sunt evaziv enunțate, punți către „dincolo” –, următoarele două sunt contemplări fără nicio legătură cu sfera concretului. Doar dacă nu cumva „clopotele legănate” care „trec” sunt același „clopote verzi” ale mării din poezia Joc secund a lui Ion Barbu (ambele poeme sunt datate 1930), pe care Mircea Scarlat le considera inspirate de Eminescu: „Marea-n fund clopote are, care sună-n orice noapte” (Egipetul).

La Ion Vinea, clopotele mării „trec în nunteştile rochii” de valuri înspumate: o nuntă cu ceea ce este etern și pur, cu harul dumnezeiesc, pentru că, la această nuntă, „vocile sfânt de curate,/ frunțile pure și ochii,/ cugetul gol și curat e”.

„Cugetul gol și curat” ne trimite indubitabil la idealul isihast al tăcerii gândurilor, pe care l-am văzut anterior și la Eminescu: „Când însuși glasul gândurilor tace” (Sonet)…

E „ora fântânilor lunii”, ora izvorârii lunii (altă trimitere la Eminescu), a lunii și a lumii (ora genezei), când „înger șoptește prin umbre”, în taină, „vorbele rugăciunii/ netălmăcite și sumbre”: intraductibile în limbajul omenesc și întunecate, profetice.

E „ora fântânilor lunii”, a izvoarelor lunii ca fântână cosmică de lumină, ale acelei lune care deschide orizonturile lumii, ca la Dosoftei: „Tu ai tocmit luna de dă zare” (Ps. 73, 67).

Franz Kafka, Jurnal [11]

Franz Kafka, Jurnal, trad. [din limba germană] de Radu Gabriel Pârvu, Ed. RAO International Publishing Company, București, 2006, 666 p.

Al 11-lea caiet începe în p. 459; aspectul feroce al rabinilor, p. 459; junghiul scurt, în dreapta, deasupra ochiului, p. 460; „cu cât te sperii mai puțin, cu atât tihna-ți este mai mare”, p. 467; de Nașterea Domnului, în batjocură, „un rabin tăia întotdeauna în seara respectivă hârtia igienică pentru un an întreg”, p. 475.

În p. 483 citează din primele capitole ale cărții Facerea. Păsărica din horn, p. 488; „ceea ce e viu nu e caraghios”, p. 489; „scrâșnitura unei trăsături de condei”, p. 504; al 11-lea caiet s-a terminat în p. 506.

Al 12-lea caiet începe în p. 509. Cei 5 buldogi, p. 509; „caprele seamănă cu niște evrei polonezi”, p. 510; obiectivarea durerii, p. 511; era „de un diletantism nemaipomenit”, p. 521; „să trăiești mereu la marginea existenței tale”, p. 528.

Kafka nu credea că există mângâiere adevărată pe pământ, p. 528; „sunt o memorie trezită la viață”, p. 531; „nerozia proprie, îngropată în tine ca într-un sicriu”, p. 532; ar fi vrut să ajungă în cer, dar să fie „la fel de disperat ca și aici”, p. 532; invidia fericirea conjugală pe care nu o avea, p. 533; îl disperau metaforele, p. 539

„Fericirea nu înseamnă curaj, ci lipsă de teamă”, p. 542; era presat de propria lui sexualitate, p. 542; „țara atinge coardele [corzile] dorului infinit”, p. 544; „neliniștea izvorâtă din constatarea că viața mea de până acum a fost ca o mărșăluire pe loc”, p. 547; „recunoștința înseamnă tot viață”, p. 555.

Se simțea dependent de confort, p. 560; în p. 574 s-a terminat al 12-lea caiet al Jurnalului. Capitolul Însemnări de călătorie începe în p. 577. „Podeaua netedă a catedralelor”, p. 581; „floarea maghiară: buzele groase, linia exotică a spatelui până la fund”, p. 594, e descrierea unei unguroaice care i-a plăcut, cf. p. 594, n. 1.

Doamna cu parfum plăcut, p. 600; franțuzoaica cu genunchi guralivi, p. 602; bărbatul care se uită printr-un telescop, p. 607; fetița al cărei nas nu are niciun viitor, p. 611; autorul a fost la cardiolog, p. 611; mania francezilor de a-ți corecta greșelile de franceză, p. 616.

L-a obosit Parisul, p. 618; bărbatul cu frac lălâu, p. 623; autorului îi plăcea iaurtul, p. 624; vigoarea englezoaicei, p. 625; dusul la bordel, p. 627; a vizitat casa lui Goethe pe timp de noapte, p. 638, pe 29 iunie 1912, care a fost o zi de sâmbătă, p. 636, pe când, dimineața, pe 30 iunie 1912, duminica, a vizitat casa lui Schiller, p. 638.

„De nervos ce eram, am jucat mingea cu o fetiță”, p. 639; în după-amiaza zilei de 2 iulie 1912, o zi de marți, a vizitat casa lui Liszt, p. 641. A vizitat casele lor memoriale; „piciorușe nostime, grăsuțe”, p. 650, se referă la picioarele femeilor din parc și de la bibliotecă, p. 650.

A fost la cules de cireșe, p. 654; travestiții, p. 659; învățătoarea Gerloff „seamănă la cap cu o bufniță”, p. 661; și cartea se termină în p. 666.

Franz Kafka, Jurnal [10]

Franz Kafka, Jurnal, trad. [din limba germană] de Radu Gabriel Pârvu, Ed. RAO International Publishing Company, București, 2006, 666 p.

Pe 2 decembrie 1914 amintește de Colonia penitenciară, p. 423, o povestire pe care a scris-o în octombrie 1914, cf. p. 423, n. 5, a revizuit-o în noiembrie 1918 și a publicat-o în octombrie 1919 la Leipzig[1]. Despre femeia „rezemată în fotoliu”, p. 423: „în vreme ce eu o cam sorb, oricum [oarecum], din priviri”, p. 423-424.

Într-un magazin en gros din Chicago, care avea zece mii de angajați, se vindeau 300 de biciclete pe zi, p. 426. „În drum spre casă i-am spus lui Max [Brod] că eu pe patul de moarte am să fiu foarte împăcat, presupunând că durerile nu vor fi prea mari”, p. 427, pentru că „lucrurile cele mai bune pe care le-am scris se datorează acestei capacități de a muri împăcat”, p. 427.

„În semiobscuritatea bucătăriei”, p. 428; pe 18 decembrie 1914 a scris povestirea Învățătorul de la o școală de țară, p. 428; „nuvela…poartă în sine propria-i organizare, deja încheiată”, deși tu abia ai început-o, p. 429; oberliht, p. 431, luminător[2]; pe 31 decembrie 1914, Kafka amintește că a lucrat recent la Procesul, Amintirile despre calea ferată de la Kalda, Învățătorul de la o școală de țară, Subprocurorul, p. 431-432. A scris Colonia penitenciară și un capitol din Dispărutul, p. 432.

„De jur împrejurul meu, numai plictiseală și dezolare”, p. 437; „fiecare îl iubește pe celălalt așa cum este acesta. Dar nu crede că poate trăi cu el așa cum este”, p. 438. Pentru că vrem de fiecare dată ca cel pe care noi îl iubim să fie altul, mereu altul, mereu mai bun.

„Vei înțelege că nu ești altceva decât gaura de șobolan a unor jalnice gânduri ascunse”, p. 439; iar „dubiile examinării de sine vor deveni repede la fel de instabile și trufașe ca balansul unui porc afundat în baligă”, p. 439-440.

„Am scris la iuțeală o pagină”, p. 442; un bărbat „seamănă la glas cu un canar”, p. 443; declară parcul Chotek[3] „cel mai frumos loc din Praga”, p. 444, un parc înființat în anul 1832, el fiind primul parc din Praga[4]; petrecăreții care i-au stricat scrisul, p. 445, care sunt peste tot astăzi.

„Astăzi, gălăgia m-a împiedicat să dorm, să lucrez, m-a stingherit în toate cele”, p. 445. Pentru că gălăgia e modul prin care ei își astupă neîmplinirea. Sau e modul în care singurătatea dă de știre și altora că nu se simte bine.

Bărbatul care a zăbovit la Rădăuți, p. 447; soțul ei, „glumind melancolic, o apucă de bărbie pe bătrâna doamnă”, p. 448; „fata nu este decât o rămășiță jalnică, dar plină de ifose”, p. 448; infirmiera de la Crucea Roșie e băiețoasă și feminină în același timp: ea fumează ca un bărbat, taie alimentele ca o mamă, își arată picioarele ca o femeie cochetă, p. 448-449. Iar „pe pulpele [ei] zdravene poartă ciorapi galbeni, iar cizmele sunt tot galbene”, p. 449.

Se hrănea din Strindberg. Însemnare din 5 mai 1915, p. 452; doamna R. era „un abis de urâțenie”, p. 452, iar în n. 3 a paginii se spune că, probabil, era vorba de Angela (Alice) Rehberger; dar, cu toate urâțenia ei, autorul spune: „frumusețea surâsului ei a rămas neschimbată”, p. 453; al 10-lea caiet s-a terminat în p. 456.

[1] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/In_the_Penal_Colony.

[2] Cf. https://dexonline.ro/definitie/oberliht/definitii.

[3] A se vedea: https://www.prague.eu/en/object/places/470/chotek-gardens-chotkovy-sady. [4] Ibidem.

Franz Kafka, Jurnal [9]

Franz Kafka, Jurnal, trad. [din limba germană] de Radu Gabriel Pârvu, Ed. RAO International Publishing Company, București, 2006, 666 p.

Își dorea o hartă a Berlinului, p. 378. În p. 380 s-a terminat caietul al 8-lea. Al 9-lea a început în p. 383. „Unui străin îi vine ușor să i se pară totul ciudat”, p. 385. Căci orice iese din comun e un lucru aparte pentru un străin. Hanul plin de duhoare, p. 385. „Mama, femeia asta bătrână, pe care viața oricum nu o mai poate ataca, își păstrează o urmă de viclenie în colțul gurii cu care repetă, fără să-și dea seama, aceleași nerozii, vechi de optzeci de ani”, p. 393.

„Se scoală brusc și spune o serie de lucruri ostile, bine gândite, pe care le-a ținut în ea de multă vreme”, p. 393. Trimite o scrisoare printr-un „mesager pe bicicletă”, p. 395. Astăzi și pe trotinetă electrică. Lângă un american la ștrand, p. 396; „incapacitatea mea de a asculta, de a mă bucura alături de ceilalți, de a-mi forma o părere”, p. 396-397.

„Nepăsători, copiii stau ca niște muște în jurul mesei”, p. 397; simțea că împietrește interior, p. 397; exista pe atunci tramvaiul electric, p. 397; elvețianca din tren avea „obrajii rotunzi și tari; o privire vie, ce nu se stinge niciodată”, p. 397, și este femeia de care el se îndrăgostește, cf. p. 397, n. 1.

Un cântec la gramofon, p. 398; „familii de gușați, care pufăie întruna”, p. 398; nevasta neamțului, care avea „o figură nordică”, „mergea frumos și apăsat, legănându-și șoldurile cu o libertate ostentativă”, p. 399, perversă, provocatoare; „niște oameni de viață, care beau necontenit vin, cafea, bere, rachiu și fumează neîntrerupt”, p. 399.

„Absența bolnăvicioasă a oricărei încăpățânări”, p. 401; caietul al 9-lea s-a terminat în p. 402. Secțiunea Dosare începe în p. 405, cu o însemnare din 21 august 1914. Pe atunci scria la romanul Procesul[1], p. 405, care a apărut în 1925 în germană. Și care a apărut în 1965 în română, fiind tradus de Gellu Naum[2].

„N-am însă pe cine să contez, sunt complet singur”, mărturisire din 29 august 1914, p. 405; Povestea rusă de care amintește în p. 405 e Amintiri despre calea ferată de la Kalda, cf. p. 405, n. 1. „Faptul că nu mă sperii de nicio umilință poate însemna la fel de bine deznădejde, dar și îmbărbătare”, p. 406; „Nu sunt în stare să suport grijile și poate că sunt făcut să pier din cauza acestora”, p. 406.

Și-a luat concediu o săptămână ca să scrie la un roman și a conchis că i-a ieșit prost scrisul. Lucru spus pe 7 octombrie 1914, p. 407; texte lacunare în p. 408-409; citea din Strindberg[3] în 3 noiembrie 1914; „pe chipul lui, toate erau foarte înghesuite: obrajii, nasul, buzele”, p. 411, în loc să spună că avea o față mică.

„Nu puteam citi mult, fiindcă se întuneca repede, iar gazul sau lumânările de seu aveau prețuri exorbitante”, p. 412; a omorât un șobolan cu cuțitul și l-a „proptit” pe perete, ca să vadă cum moare, p. 414, pe când pe altul, afară din casă, l-a omorât cu piciorul, p. 415. Se îmbolnăvește de tusea lupului, p. 416.

Secțiunea Dosare s-a terminat în p. 416. Caietul al 10-lea începe în p. 419. Cârtița, p. 419; „nu mi-a mai rămas decât dragostea de bătrân pentru odihna deplină”, p. 423.

[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Procesul_(roman). [2] Ibidem.

[3] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/August_Strindberg.