Ion Vinea – în căutarea liniștii și a rugăciunii [3]
Deși, ca tehnică poetică, Vinea e un expresionist, textul său liric încifrează adesea neliniști și căutări proprii poeților tradiționaliști și religioși. O poezie, intitulată Sfânt, ne vorbește de preocuparea lui de a-l defini pe omul lui Dumnezeu:
Limpede din limpezime rupt
Sfânt viteaz și netăgăduit
precum suie visul de argint
al fântânii smulse din granit.
Înțeles neîndoielnic, Stea,
fulg de foc ținut pe-arătător
cu mândria dreaptă a florilor:
fața lui, ce plină e de Ea.
Că-n odăjdii propovăduind
fier sub pumn, – și-n aur din belșug,
Sfântul pur și fără vicleșug
s-a simțit de adevăr sclipind.
Remarcăm, mai întâi de toate, scrierea cu majusculă a substantivului „Sfânt”, lucru rar la scriitorii modernității! Poezia adoptă un limbaj imnic, elogiind virtuțile omului sfânt: viteaz, propovăduind adevărul.
Sfântul e lumină din lumina harului lui Dumnezeu („Limpede din limpezime rupt”), e ca argintul izvorului curat ieșind din piatră („precum suie visul de argint/ al fântânii smulse din granit”).
Sfântul e „Stea”, una din stelele Împărăției Cerurilor (sensul creștin de a fi „Stea” a fost intenționat bagatelizat prin pretenția multor celebrități trecătoare de a fi „stele”/ „staruri”). Iar „fața lui” e „plină de Ea”, de lumina de Stea pe Cerul Bisericii.
Poetul Îl vede pe Sfânt „în odăjdii propovăduind”, adică în veșmintele eclesiastice. Îl vede, anume, ca Slujitor al Bisericii, cleric, având fierul dreptății în cuvânt și aurul harului, „pur și fără vicleșug”, strălucind „de adevăr”.
Numai că aceasta este o descriere simbolică! Iar strălucirea feței Sfântului o vede cel căruia Dumnezeu îi deschide ochii să o vadă. Pentru că toată această strălucire este mai mult ascunsă de ochii oamenilor care apreciază mai adesea impostorii decât pe adevărații Sfinți ai lui Dumnezeu.