Vasile Voiculescu: biografie poetică [10]

Totodată, cred că pot afirma fără eroare că, din acest punct de vedere, al etalării câmpului de luptă lăuntric și a tensiunii sufletești între chemarea lui Dumnezeu și tentațiile satanice, Voiculescu e chiar mai aproape de Baudelaire decât Arghezi. Acesta din urmă înfățișează în poezii fie adorarea lui Dumnezeu, smerenia și bucuria tainică de a-I sluji Lui, fie răbufnește de greutatea căutării și a împrejurărilor existențiale defavorabile.

Voiculescu, în schimb, încearcă baudelairian să surprindă, nu de puține ori, tocmai încordarea între cele două tendințe. Scopul este (tot ca la Baudelaire) acela de sublinia tăria boldului satanic. Și cred că poetul a făcut aceasta în mod programatic, chiar dacă expresiv sau prozodic, formal, poemele care înfățișează tema amintită nu reclamă întotdeauna această apropiere.

Aș cita aici poezia Artă minoră (din același volum), care mi se pare că evidențiază această „cumpănire” interioară dureroasă:

Mereu își cată carnea șuvițe de plăcere,
Cu arta ei măruntă le-ncheie-n giuvaer
Și-și cizelează noaptea cu bonturi de mistere,
Scobind năluci de îngeri în rumeguș de cer.

Au mai rămas din simțuri pe fund câteva urme…
Sfârșit metalul nobil topit de-atâtea ori.
Ea biciuie toți robii cu buzele, să-i scurme
În minele sleite filoane de fiori.

Lucrată rece,-n ochiuri, din lipsuri și pomană
Suflând puținul aur pe roze de minciuni,
Ajunge voluptatea lucidă filigrană
Prin care se străvede un târg de goliciuni.

Departe bolți de pulpe și brațe în arcade,
Se umflă amplă ambra ciorchinelor de sâni,
Se rotunjesc triumfuri de pântece și cade
Aprinsul aurorii din pleoape de balade…

…Schelete vii de pofte, întind viclene mâini.

Voiculescu are un moment de luciditate duhovnicească deosebită, în această poezie, făcând o paralelă subtilă între „arta minoră” a patimii erotice și obsesia lui însuși de a filigrana versurile, de a meșteșugi giuvaere poetice – ceea ce recunoaște singur că e o „artă măruntă”.

Intelectualizarea baudelairiană a senzațiilor și expresivitatea nudă a aceluiași – deși ameliorată (sau accentuată?) prin echivocuri lingvistice („târg de goliciuni”, spre exemplu, înseamnă expoziție de vanități/ deșertăciuni, în acest context liric, dar, în același timp, face aluzie la târgul de imagini sexuale întinse pe tarabele minții și ale simțirii, pe care fantezia pătimașă încearcă să le vândă, animată de Sforarul satanic) –, sunt, cred, destul de evidente.

Voiculescu a surprins magnific în ce constă amăgirea demonică a pasiunii erotice: în aparentul ei caracter insațiabil și inepuizabil. Căci „ea biciuie toți robii cu buzele” (excelent și foarte realist oximoron!), căutând, la nesfârșit, chiar „în minele sleite” ale sufletului care a căzut de multe ori în aceeași ispită, „filoane de fiori”. Încât „ajunge voluptatea”, din senzație instinctivă și irațională, să fie o „lucidă filigrană”, o filigranare lucidă (raționalizată treptat) a flagelării sufletului.

„Bolți de pulpe și brațe în arcade”, cu „amplă ambra ciorchinelor de sâni” și „triumfuri de pântece” reprezintă o imagine haotică halucinantă a unui ospăț carnal dezgustător, în templul lui Eros. Nuditatea lingvistică și aglomerarea vizuală țintesc un scop contrar celui aparent, și anume acela de a dezvălui că în spatele exuberanței și a opulenței corpolente stau „schelete vii de pofte”: oamenii care nu mai au nimic spiritual, care ajung rahitici duhovnicește, morți cu sufletul.

Poetul face radiografia patimii, arătând că esența carnavalului erotic este un teatru macabru. „Balada” este osificată.

Voiculescu poate că sugerează (mai pe departe) că arta lui este aceea de a scoate la lumină arta demonică. Dar nu îi reușește întotdeauna…