Zi: 5 septembrie 2022

Împlinind o jumătate de secol de existență, scrie poezia Cincizeci de ani, în care consemnează câteva elemente importante din parcursul său biografic:

Cinzeci de ani de piatră și de lut
Și-n orice pas am pus un început.
Iar de arzimea-n care mă frământ
Mi-a curs tot mirul frunții în pământ.

Te-nalță, cedrule umbros, și șezi
În vipiile marii mele-amiezi,
Cu foșnet pur s-arunci peste genuni
Cununa nopții tale de minuni

Nu pentru tihnă. Dimpotrivă. Dar
Râvnesc din veci un înger, adversar.
Ajungi mai slab, netrebnic cazi la fel
Cu cât vrăjmașul ți-este mai mișel.

Ci-ncăierați sub adumbrirea ta,
Să sug puteri din cel ce m-o-ncleșta.
Când brațul meu s-o-ncolăci rebel,
Să simt cereasca greutate-n el.

Și pân-acum parcă-ntr-adins mi-ai dat
Numai cu pleava lumii să mă bat.
Stă totuși semn în câmpul gol c-am dus
Ucenicia luptelor de sus:

Cinzeci de lespezi și deasupra jar.
Alcătuind spre slava ta altar.

Pentru prima dată Voiculescu vorbește deschis despre scopul ascezei creștin-ortodoxe care este revelația lui Dumnezeu, descoperirea Lui în vedenie, și despre faptul că aștepta o epifanie. Această așteptare este indicată aici prin referința la vedenia Sfântului Patriarh Iacov, cunoscută drept lupta lui Iacov cu Îngerul: „Râvnesc din veci un înger, adversar” (adverbul „din veci” e menit să indice vechimea dorinței sale).

Numai că poetului i se pare că lupta îndelungată cu patimile („cu pleava lumii”) e umilitoare și nedemnă de el. Demonii poftelor trupești sunt considerați vrăjmași mișei, inferiori. Are impresia că această luptă de durată îl sleiește de puterile duhovnicești: „Iar de arzimea-n care mă frământ/ Mi-a curs tot mirul frunții în pământ”.

Ceea ce nu înțelege Voiculescu e că pretenția lui vine din mândrie, nu din credință și smerenie. Constatarea lui este autentică: „Ajungi mai slab, netrebnic cazi la fel/ Cu cât vrăjmașul ți-este mai mișel”. Însă tocmai din această vedere interioară a propriei nevrednicii se naște pocăința și smerenia. Ca și Arghezi sau Blaga, Voiculescu dorește revelații/ vedenii dumnezeiești fără să suporte asprimea îndelungă a ascezei și umilințele grele ale înfrângerilor în acest război epuizant.

În aceste condiții, Voiculescu își construiește iarăși o compensație imaginară: „Stă totuși semn în câmpul gol c-am dus/ Ucenicia luptelor de sus:/ Cinzeci de lespezi și deasupra jar./ Alcătuind spre slava ta altar”. Poetul susține deci că aduce ca jertfă lui Dumnezeu anii de luptă mocnită ai existenței sale, care ar fi, totuși, o experiență similară cu ”luptele de sus”. Însă, în absența unei confirmări duhovnicești, nu putem fi niciodată siguri dacă nevoința noastră este dreaptă sau dacă rămâne stearpă. De aceea spun că, de multe ori, în versurile sale, Voiculescu vorbește de biruințe iluzorii, imaginare și de progrese duhovnicești care nu au deloc amploarea pretinsă. Pentru că roadele unor astfel de progrese nu sunt metaforele poetice fără substanță spirituală adevărată.

Arghezi e și el nemulțumit sau exasperat, se revoltă uneori, dar nu-și construiește niciodată substitute poetice inconsistente. La Voiculescu, din păcate, se produce adesea această suplinire fantezistă a experienței.