Vasile Voiculescu: biografie poetică [12]
Pe măsură ce vede că vechile deziderate duhovnicești nu se împlinesc, că nu progresează lăuntric în sens isihast, poetul se întărește tot mai mult – din păcate – în convingerea că împlinirea sa spirituală este poezia (înțeleasă mai mult ca artificiu estetic, ca măiestrie tehnică). Astfel, în poezia Doamne (vol. Veghe), scrie:
„În vârful copacului tău sunt o floare…
Pe cea mai înaltă ramură a lumii
Mă leagăn în talazul de azur și soare.
Slavă ție că n-am rămas în temnița humii,
Ci slobodă, spre cer, înfloritoare,
Inima mea nu mai întârzie.
Zbucnește[1] afară în limpezimi petale
Să lege rod tainic, bob de poezie,
Hrană zburătoarelor împărăției tale. /…/
Zâmbesc sub luceafăr visările-mi grele”…
Voiculescu se recomandă astfel: „O, Doamne sfânt /…/ Poate mă știi…, sunt faur de sonete” (Vorbesc și eu în dodii, în același volum). Însă tocmai sonetele făurite de el nu au nimic de-a face cu duhovnicia și cu învățătura evanghelică. De aceea spun că Voiculescu a ajuns, de la o anumită vârstă sau etapă a devenirii sale, să asimileze în mod orgolios și inautentic măiestria stilistică și rafinamentul estetic cu împlinirea scopului vieții creștine.
La 67 de ani scrie un Autoportret romantic:
„Mi-am făurit o bătrânețe bravă,
Cu părul alb ca faldul unui steag,
Cu crângul bărbii țărcuind șirag,
Un chip uscat de pajiște firavă.
În pieptul liber, bântuită navă,
De al talazurilor vălmășag,
Port încă sus, ci tot mai lângă prag,
O inimă, răcită, dar de lavă.
Visez mereu, căci visul mi-e trezie /…/
Mă sprijin în condei ca în toiag”.
Însă „visul” nu e „trezie” niciodată! Oricine are minimă cultură isihastă nu poate să confunde aspirația cu împlinirea ei, ba, mai mult, Sfinții Părinți din toate vremurile vorbesc despre o mare înșelare care se produce atunci când începi să crezi că ceea ce dorești și visezi este deja realitate duhovnicească!
[1] Folosește verbul „a izbucni” cu semnificația lui arhaică (întâlnită la Dosoftei): „a izvorî”.