Predica la cei 45 de ani ai Doamnei mele Preotese [8 septembrie 2022]
Iubiții mei[1],
întotdeauna am fost fascinat de Profesoara care predă la clasă și care te conduce în lumi nebănuite, noi, prin lecțiile sale. Pentru că mi s-a părut mereu o poartă tainică, care, atunci când ți se deschide, te face să trăiești noutatea. Și Dumnezeu, știind nevoia mea de profesoralitate, de continuă învățare, de privire pierdută față de aceea care mă învață, mi-a dăruit o Preoteasă care e și Profesoară, pe lângă Poetă, Scriitoare și Critic literar. Fapt pentru care eu învăț continuu de la soția mea, învăț ca un elev silitor, și ori de câte ori o întreb ceva, eu știu că îmi va spune lucruri clare, lucruri știute, de care nu trebuie să mă tem. Pentru că atunci când are un dubiu asupra unei informații, ea mă trimite la texte, mă trimite să văd cu ochii mei, pentru că știe că eu sunt omul preciziei ca și ea.
Am fost un singur an Profesor de Religie, mai înainte ca să intru la Facultate, și atunci mi-am dat seama că elevii sunt fascinați de oamenii care predau cu bucurie, cu entuziasm, și care predau din perspectiva lor, a tinerilor. De aceea, când citesc și editez cărțile Doamnei mele Preotese, eu le citesc cu entuziasmul unui tânăr, cu entuziasmul unui student al său, pentru că simt în ele pe Profesoara care mă conduce către adevăr, către înțelesurile tainice ale operei și ale vieții autorilor literari. Și mă bucur de întreaga ei producție literară, pentru că, la un moment dat, în tinerețea noastră, m-a ascultat la modul fundamental și a acceptat să scrie ca ea însăși. Și s-a dezbrăcat de stilul prolix și dezordonat, fără rigoare științifică, care se practica pe atunci la Facultatea de Litere, și a început să scrie concis, cu rigoare, să își citeze sursele și să se documenteze odată pentru totdeauna. Căci atunci când scrii un text trebuie să îl scrii pentru totdeauna. Și când știi că scrii texte definitive, atunci nu mai ai teamă că vine unul sau altul și găsește vreo greșeală de stil sau de gramatică, pentru că tu știi că ai studiat problema și ai scris despre ea în mod atent. Fiindcă scriitorul se ocupă cu problemele de fond și cu punerea în pagină a cărții și nu cu toate ornamentele posibile și imposibile. La acelea te pot ajuta corectorul, prietenul, ucenicul. Căci o carte, în timp, are nevoie de cosmetizare, ca orice lucru supus perimării. Dar nu poți face cosmetizări unei cărți care e falsă sau proastă din cap și până în coadă.
Și Doamna Preoteasă, înțelegându-și vocația, m-a ascultat atunci când eu am criticat-o dur și a început să scrie din ce în ce mai mult ca ea însăși. Pentru că a început să își simtă tot mai bine glasul, până a ajuns la rezultate uluitoare pentru mine. Și acum, în clipa de față, aștept orice nouă carte a ei ca pe o surpriză totală, pentru că ne scrie din adâncul ființei și a experienței sale, ne scrie într-un mod foarte personal, dar, în primul rând, ne scrie luminările pe care ea le primește de la Dumnezeu.
Profesoara mea e și Preoteasa mea, adică femeia cu care slujesc și mă rog și pe care o povățuiesc ca Părinte duhovnicesc și Duhovnic al ei. I-am fost mai întâi Părinte duhovnicesc, adică omul care o învață voia lui Dumnezeu pas cu pas, asta de la 18 ani, pentru ca mai apoi, de la vârsta de 28 de ani, să îi fiu Duhovnic, adică omul care o spovedesc și o împărtășesc și o povățuiesc întru toate. Iar astăzi, la 45 de ani, mărturisesc cu bucurie dumnezeiască faptul că fiica mea duhovnicească, Preoteasa Gianina Maria-Cristina, mi-a devenit sfătuitoare în multe aspecte ale vieții mele și aceea care mă odihnește prin modul în care a crescut și crește în viața cu Dumnezeu și în specializările ei profesionale. Căci dintre toți cunoscuții și prietenii mei de tinerețe, împreună cu care am început să scriu, să traduc, să mă împlinesc duhovnicește, Preoteasa pe care astăzi o elogiez, i-a întrecut pe toți în seriozitatea creației și a împlinii de sine. Și aceasta, pentru că a înțeles să fie ea însăși în toate și să se construiască continuu interior și să mizeze doar pe creația sa literară. Căci cărțile nu sunt pagini scrise, ci sunt împliniri de sine. Mai înainte de a fi cărțile, ești tu, cel care le scrii și care te împlinești prin ele. Ceea ce dărui altora, când le publici, e binele tău interior dăruit și altora, ca și alții să se bucure împreună cu tine. Dar rolul cărții e acela de a te zidi interior, de a te personaliza continuu.
Însă, când plagiezi, nu ajungi nicăieri, căci nici n-ai început să te construiești. Când furi ca un nebun de la alții, în speranța că nimeni n-o să te afle, atunci accepți că ești o nulitate. Pentru că nu ești în stare să faci nimic în domeniul cărții. Fiindcă, un om care are ceva de spus, îl spune în multe feluri: mai mult sau mai puțin academic. Dar când scrii cu adevărat, atunci scrii împreună cu ceilalți confrați de breaslă, ținând cont de concluziile la care au ajuns și ei, și fiind bucuros când în domeniul tău de activitate se fac progrese. Iar Doamna Preoteasă se bucură enorm când vede o critică literară autentică la un autor, când vede o nouă istorie scrisă personalizat, când vede că cineva prosperă în înțelegere. Pentru că orice pas făcut în domeniul tău e un pas pe care calci și tu, pentru ca să faci noi pași în folosul tuturor.
Viața academică autentică e o viață a excelenței, pentru că e o viață a muncii continue. Aici, în domeniul muncii de cercetare și al scrisului, nu poți să te faci că înțelegi, pentru că trebuie să scrii despre ceea ce înțelegi. Și când scrii în mod autentic ești o luminare pentru mulți, pentru că cercetătorii serioși au nevoie tocmai de aceste luminări personale, de aceste actualizări ale operelor și ale problemelor științifice.
A început Școala soția mea, dar, printre picături, se ocupă de definitivarea volumului al 8-lea din Istoria literaturii române. Primele 7 volume le-am publicat online și ele însumează 642 + 429 + 785 + 232 + 452 + 910 + 587 de pagini, adică 4. 019 pagini. Iar eu nu o presez niciodată ca să îmi scoată o carte la o anume dată, pentru că acest lucru este oripilant pentru mine. Cartea trebuie să se scrie în mersul ei firesc, atunci când simți că trebuie să faci acest lucru, și nu trebuie forțată cu nimic. Așa că munca ei, alături de a mea, a venit de la sine și am publicat cărțile în firescul lor, atunci când au fost terminate, neforțându-le nicidecum.
Și, paradoxal, la împlinirea vârstei de 45 de ani, Doamna mea Preoteasă are în CVul ei 45 de cărți[2], cărora eu le-am fost editor. Și cu fiecare în parte, am înțeles-o tot mai mult pe femeia duhovnicească lângă care trăiesc și cu care mă bucur dumnezeiește. Pentru că ea este în primul rând Preoteasă! Adică un om duhovnicesc cu o conștiință suplă și care privește maternal pe toți oamenii. Iar tot ceea ce scrie, scrie din perspectiva sa duhovnicească și literară și intelectuală, ca una care dorește să fie de ajutor oamenilor.
Și oamenii au nevoie tocmai de cineva care să scrie pentru ei! Care să scrie gândindu-se la binele lor real. Iar dacă elevii și studenții ei ar fi intuit, atunci când le-a predat la Școală și la Facultate, cine este ea, și-ar fi dat seama că au în față o Profesoară unică. Cu o experiență uluitoare de viață și de cercetare literară. Și s-ar fi bucurat să învețe de la ea și să rămână prieteni cu ea, pentru că au ce învăța în mod continuu.
Însă eu, studentul ei, învăț de la Preoteasa și Profesoara mea în fiecare zi și învăț cu bucurie sfântă. Pentru că omul unic, cu o experiență unică, e un izvor veritabil de viață și de experiență. Și am vrut în mod special să scriu această predică acum, cu o zi înainte de aniversarea sa, pentru ca să îmi exprim mulțumirea și recunoștința pentru ce înseamnă soția mea în viața mea. Căci ea e singurul om care a crezut în mine și m-a susținut în mod total de la vârsta de 18 ani, de când m-a cunoscut. Și toată viața, încrederea și banii ei i-a investit în mine, eu, cel de azi, putând să mă dezvolt atât de plenar numai datorită ei. Pentru că ea m-a iubit, fiindcă m-a înțeles și m-a înțeles, pentru că s-a lăsat condusă de Dumnezeu în înțelegerea mea. Prietenii mei, care au stat pe lângă mine în tinerețe, m-au invidiat și m-au minimalizat în același timp, fapt pentru care s-au depărtat de mine.
Dar Doamna Preoteasă a fost cu mine mereu, chiar și atunci când nu știa dacă o să mă căsătoresc cu ea sau dacă voi pleca la Mănăstire. Și Preacurata Stăpână, pacea și bucuria noastră, a miluit-o și m-a miluit și pe mine! Pentru că, printr-o luminare dumnezeiască, Preacurata Stăpână mi-a arătat că ea, ucenica mea, trebuie să fie și Preoteasa mea! Și după 10 ani de ucenicie sfântă, i-am spus, fără să se aștepte, că mergem să ne cumpărăm inele de Nuntă. Și a fost foarte bucuroasă pentru acest lucru, bucuria odihnind-o și mai mult și încurajând-o enorm.
Dar ea, ucenica mea, ar fi rămas lângă mine până la sfârșitul vieții, indiferent de ce viață aș fi ales! De ce? Pentru că a înțeles cine sunt eu și ce trebuie să fac pe lumea asta! Iar ea a rămas și rămâne cu mine, pentru că Dumnezeu îi dă să vadă neîncetat cine sunt eu și ce trebuie să facem împreună pentru mântuirea noastră și a tuturor.
De aceea, iubiții mei, dacă o elogiez pe soția mea, o elogiez pentru ceea ce face în mod continuu! În fața dumneavoastră v-a pus mii de pagini, dar în fața mea ea stă mereu cu toată ființa ei. Și mă bucur că sunt contemporan cu o astfel de femeie a lui Dumnezeu, prin care El mă învață mereu viața sfântă.
La mulți ani, preaiubită Maică, și multă sănătate, pace, echilibru și împlinire! Dumnezeu să vă călăuzească mereu spre voia Lui și să vă bucure acum și veșnic în mijlocul tuturor nevoințelor dumneavoastră! Amin!
[1] Începută la 11. 11, în zi de marți, pe 6 septembrie 2022. Soare, 18 grade, vânt de 3 km/ h.
[2] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/cv-dr-gianina-maria-cristina-piciorus/.