Vasile Voiculescu: biografie poetică [13]

Voiculescu părăsește lupta spirituală, iese din arena războiului duhovnicesc, pentru că i se pare suficientă împlinirea ca meșteșugar al versului. Și este conștient de acest fapt, de căderea sa. Dar, în loc de căință și smerenie, alege că creadă în reversibilitatea consecințelor: „Furtuna extazului mă va urca, poate,/ Într-o pală de parfum, Doamne, până la tine,/ Cerul arunce-mi înapoi jos ruina./ Floarea căzută din împărăție/ A văzut cerul și a sărutat lumina” (Doamne); „De când m-am rupt de tine și nu mai încetez/ Cumplita mea cădere ce umple infinitul,/ M-apropii tot de tine pe cât mă depărtez” (α. Ω). Din păcate, aceste versuri nu sunt deloc dovada unei gândiri și simțiri ortodoxe…

Are, însă, și momente de pocăință:

Iubirile noastre? numai pospai,
Luciri mincinoase de putregai;
Nu ard, nu luminează, nu-ncălzesc,
Când și când în beznă lucesc.
Oul de viperă cu fosfor în el,
Clocit în nisip, face la fel.

Doamne, inimile bieților poeți,
Mâncate de cari și de bureți,
Înșală pe oameni spre-a-le-ndrăgi,
Pe tine nu te pot însă amăgi…
Și ce inimă domnească-mi visam!
Doamne, atinge-te de ea, să se-aprindă, ori să n-o mai am.

(Iubirile noastre)

*

Așijderi unui nor ce s-a-ncărcat
Cu tunete și fulgere deșarte
Și-adevărata lui menire și-a uitat,
Veneam în numele înaltei, sterpei arte…
…Un vânt mă risipi…și n-am plouat.

Îngăduie, o, Doamne-al învierii,
Iar să mă-ncheg din negurosul limb,
Să strâng din mlaștini aburii durerii
Și, închinat doar milei și tăcerii,
În lacrimi rodnice să mă preschimb…

(Norul)

Dar nu rămâne totdeauna consecvent acestor trăiri….