Praedicationes (vol. 18)

Pagina sursă a cărții.

Cartea în format PDF.

*

Din cuprinsul cărții:

Pentru că a propovădui înseamnă a mărturisi ceea ce trăiești cu Dumnezeu. Iar a scrie pentru Dumnezeu înseamnă a scrie din luminarea Lui și cu ajutorul Său. Trebuie să preluăm continuu Tradiția Bisericii în propovăduirea și scrisul nostru teologic, dar ea trebuie să treacă prin noi și să iasă la lumină nuanțele vii, noi, ale muncii noastre. Noutatea teologică este urmarea reală a luminării lui Dumnezeu față de noi. Și unde sunt multe noutăți teologice e semn că scriitorul teologic s-a smerit mult în fața lui Dumnezeu și a primit de la El dezlegarea multor taine. Pentru că legarea noastră interioară de Sfinții lui Dumnezeu de mai înainte nu se face prin simpla citare a surselor lor teologice, ci prin înțelegerea aidoma lor a Scripturii, a Cultului și a vieții Bisericii, adică prin luminarea dumnezeiască (p. 9).

Fiindcă omul teluric e înțepenit numai în ce vede și în ce aude, în ziua de azi. De aceea nici nu caută, nici nu speră la mai mult. Pe când noi, oamenii credinței, respirăm în două lumi în același timp: în lumea de azi și în lumea veșniciei. Respirăm aerul lumii noastre, dar și slava lui Dumnezeu, care e aerul Împărăției Sale. Și pentru aceasta, noi nu suntem limitați doar la ce vedem și ce simțim aici, în lumea noastră, ci vedem, simțim și experimentăm și stări din veșnicie, când Dumnezeu ne ridică, prin slava Lui, la aceste trăiri dumnezeiești. Așa că viața noastră e una deschisă veșniciei lui Dumnezeu, pentru că noi suntem trăitori în două lumi în mod concomitent: în istorie și în veșnicie. Și istoria noastră e mereu deschisă lui Dumnezeu în noi înșine, pentru că slava lui Dumnezeu e cea care ne leagă și de Dumnezeu și de oameni.

Dar fundamentul vieții noastre nu e în istorie, ci în veșnicie! Fundamentul vieții noastre e Dumnezeu, Cel ce ne ține în existență și ne umple de viața Lui, adică de slava Sa. De aceea, legile lumii noastre și ale întregii creații nu se explică prin ele însele, ci prin Dumnezeu, pentru că ele sunt creația lui Dumnezeu. Când vrem să înțelegem cum stă soarele pe bolta cerului, cum ne luminează el în fiecare zi, care e relația dintre soare și pământ, ce fel de formă și de compoziție are pământul, cum se poate merge pe apă, cum se poate zbura, cum poate cineva învia din morți, trebuie să Îl întrebăm pe Dumnezeu toate acestea. Încercările noastre de a cunoaște sunt pline de speculații, de aproximări, de neadevăruri. Dar dacă am fi proprii dialogului cu Dumnezeu, El ne-ar arăta nouă în mod extatic cum se petrec toate acestea. Și ni le-ar arăta să le înțelegem, dacă ar fi spre folosul nostru, spre mântuirea noastră, pentru că El a creat toate lucrurile care există (p. 17).

Și pe când ei luptau cu vântul, Domnul Se ruga în munte… Și S-a rugat 3 străji în munte…adică 9 ore! Pentru că o strajă avea câte 3 ore. Și străjile nopții începeau la ora 18 și se terminau la 6 dimineața. […] Iar Biserica a învățat să privegheze, să se roage îndelung, să se roage în comuniune, dar și în singură- tate, de la Domnul Însuși. De la orele Lui de rugăciune în munte. Căci, „eliberând mulțimile, S-a suit întru munte de unul singur [ca] să Se roage [ἀνέβη εἰς τὸ ὄρος κατ᾽ ἰδίαν προσεύξασθαι]” [Mt. 14, 23, BYZ]. De la Domnul a învățat Biserica isihia și privegherea! „Și, fiind seară [ὀψίας γενομένης], singur era acolo [μόνος ἦν ἐκεῖ]” [Mt. 14, 23, BYZ], în munte, în rugăciune.

Pentru că rugăciunea isihastă, îndelungă, nu e „pierdere de timp”, ci e calea mântuirii noastre. Pentru că prin rugăciune, și prin toate cele dimpreună cu ea, noi ne curățim, ne luminăm și ne sfințim continuu dimpreună cu Dumnezeul mântuirii noastre. Ne rugăm aparte, în singurătate, dar suntem împreună cu El și cu întreaga Lui Biserică. Ne îndepărtăm de zgomotele și de grijile lumii, dar nu ne disociem interior de confrații noștri, ci ne rugăm pentru toți în isihia noastră. Pentru că, pe acest bine care coboară în noi la rugăciune, îl revărsăm peste toți din jurul nostru. Căci ne facem și noi case de odihnă pentru alții, atâta timp cât ne lăsăm odihniți și învățați de Dumnezeu cele ale Sale (p. 19-21).

Read more

Franz Kafka, Jurnal [1]

Franz Kafka, Jurnal, trad. [din limba germană] de Radu Gabriel Pârvu, Ed. RAO International Publishing Company, București, 2006, 666 p.

Fiind format în manuscris din 12 caiete ale autorului, cf. Notă asupra ediției. Primul caiet începe în 1910, p. 9. A visat o balerină, p. 9. Jurnalul său cuprinde însemnări de roman. Dacă unii fac crochiuri, el își face note pentru romanele sale.

Disperat de trupul său, p. 11. „Am trecut pe lângă bordel ca pe lângă casa unei iubite. Scriitorii spun lucruri infecte”, p. 11. Și apare primul crochiu în carte, p. 11. N-a putut să scrie timp de 5 luni de zile, p. 12. Al doilea crochiu e la finalul p. 13. Considera că educația i-a făcut mult rău în anumite privințe, p. 16. Se vedea a fi „destul de scund și cam gras”, p. 18, dar pe placul multora, cât și al fetelor, p. 18.

Avea 28 de ani în 1910, p. 19; „nu aveam în mine altceva decât reproșuri mânate de furie”, p. 19; „patima amintirii”, p. 19; „tramvaiele…sună ca niște ceasuri stricate”, p. 20, probabil referindu-se la zgomotul roților; părinții și rudele i-au făcut rău din dragoste, p. 20; „educația m-a deformat mai mult decât toți oamenii pe care îi cunosc și decât sunt în stare să înțeleg”, p. 21.

„bărbații aflați în primejdie nu pun niciun preț pe doamne”, p. 21, gândindu-se numai la cum să scape. Egoismul masculin. Însă e o generalizare! Pentru că există și bărbați care se gândesc în primul rând la ceilalți în cazul unei catastrofe și nu la ei înșiși.

Se declară extenuat, p. 21-22; simte că trăiește „o îngrozitoare viață dublă”, p. 22; femeia care arată ca un bărbat, p. 23; Kafka purta pălărie, p. 24-25; își scria cărțile în mod lent, p. 25; n-are timp să scrie o poveste, p. 27; „povara sânilor mari”, p. 28; pe 27 august 1911 a plecat în Italia, p. 28; „carnea ei familiară”, cu referire la trupul mamei sale, p. 29.

Atenție de scriitor la detaliile trupurilor și ale îmbrăcăminții, p. 30; pe 29 septembrie 1911, autorul citea din jurnalul lui Goethe, p. 30; grimasele din timpul desenului, p. 33; despre un mers la sinagogă, p. 34, apoi despre un mers la bordel, p. 34-35; trei nopți fără somn, p. 35; a visat un copil orb, p. 36.

„Cred că absența somnului se datorează doar faptului că scriu”, p. 36. Doamna Weinberg „făcea aceeași poantă: își împingea partenerii cu fundul ei mare”, p. 47. Se referă la ce făcea într-o piesă de teatru, pentru că era actriță, cf. p. 47, n. 2. Pe 9 octombrie 1911, autorul scria: „Dacă am să ajung la 40 de ani, mă voi însura, probabil, cu o fată bătrână, care are dinții de sus proeminenți și puțin dezveliți de buza inferioară”, p. 48.

Pagina 49 începe cu un vis la bordel. Și una dintre femei avea pete roșii pe spate, p. 50. Iar bărbații își așteptau rândul ca la târg…, p. 50. Cele trei actrițe, p. 51. Alice Rehberger, cf. p. 51, n. 3, era „caldă și grasă, îmbrăcată într-un taior de toamnă”, p. 51. Iar taiorul o făcea să fie „mai rău decât dacă ar fi goală”, p. 51. Însă, după ce îi trece în revistă neajunsurile, el i-a remarcat și „albul delicat din decolteul bluzei”, p. 52. Albul pielii…

Kafka e un analizor necruțător al oamenilor. El vede ceea de ei vor să ascundă.

Ce observă la șeful lui? Îi observă „pielea întinsă a cheliei” în contrast cu „ridurile delicate pe care le are pe frunte”, p. 52. Ceva care nu îi place pus în balanță cu ceva care îi place. Modul lui de a analiza oamenii e aidoma dorinței de expresie a unui pictor. Sau a unui caricaturist. Pentru că el e atent la tot felul de lucruri speciale din ceea ce vede.

Impresia de înghesuială, p. 53. Avea un văr de gradul al doilea numit Robert Kafka, p. 53, n. 1, care era medic, p. 53. A fost la operetă, p. 55. „Are o nevastă tânără, cu obrajii rotunzi, fața prelungă și un năsuc borcănat, cum le stă întotdeauna bine cehoaicelor”, p. 58. Tulak = vagabond, haimana (în cehă), p. 58, n. 1.