Ieri, 15 septembrie 2022, s-au împlinit 8 ani de când am publicat The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian. O găsiți aici. E teza mea doctorală, pe care am tradus-o în limba engleză.
Iubiții mei[1],
Dumnezeiasca Preoție este un izvor continuu de putere dumnezeiască! De aceea, pe cât slujesc mai mult și fac lucruri bune mai multe, pe atât crește în intensitate izvorul Preoției din mine însumi. Fapt pentru care, pe fiecare zi mă simt tot mai încrezător în mila și în ajutorul lui Dumnezeu, pentru că îmi simt tot mai mult neputința mea. Și ea este o neputință extremă, e o neputință copleșitoare. Căci față în față cu Dumnezeu nu poți fi decât neputincios, cu totul mic, infim și, totuși, Slujitorul Lui. Un Slujitor care este întărit în toate de Dumnezeul său, Cel care slujește toate prin el.
Iar această conștiință a neputinței tale crește cu fiecare an de Preoție. Pentru că nu-ți poți uita căderile tale și, cu atât mai mult, nu poți uita milele Sale cele nemăsurate cu tine, adică miile de dăți în care El te-a iertat și te-a întărit în viața și în slujirea ta. Căci Preotul nu poate face absolut nimic fără Dumnezeu, Cel care este sursa de putere și de viață a Preoției sale.
Trebuie să fii întotdeauna sănătos, atent, râvnitor, echilibrat, blând, împăcat cu toți și cu toate atunci când slujești, dar fără Dumnezeu nu poți avea slava Lui, prin care tu slujești toate. Pentru că Slujbele Bisericii nu se fac doar cu energie umană, doar cu eforturile mele, ci, în primul rând, ele se fac cu energia lui Dumnezeu, cu slava Lui, cu harul Său necreat, cel prin care noi sfințim și binecuvântăm toate. Și pentru că toate ale Bisericii sunt divino-umane, toate se fac de către Dumnezeu prin Slujitorii Săi. Iar dacă îi desconsiderăm pe Slujitorii lui Dumnezeu, nu putem să ne împărtășim de slava Lui, pentru că toate Slujbele Bisericii se fac de către aceștia: de către Diaconii, Preoții și Episcopii Bisericii, cei hirotoniți de Dumnezeu prin slava Lui.
Eram proaspăt convertit, din marea milă a lui Dumnezeu, aveam 12 ani și câteva luni și mi-am început viața liturgică în satul meu natal, la Scrioaștea, în județul Teleorman. Și, în scurt timp, am învățat foarte multe lucruri, de la cântat la strană la tipicul Slujbelor și la cum să aprind candelele și să bat toaca și clopotul, plus că am citit tot ce găseam în materie de teologie prin biblioteca Bisericii. Iar pentru că Părintele Ștefan Cimpoeru, Parohul Bisericii, suplinea și la Brebina, cât și la Cucuieți, din lipsă de Preoți, iar eu am început să merg cu el ca să slujesc la strană, am început să îl cunosc în mod intim. Pentru că îmi vorbea și se comporta cu mine ca și cu un om matur, vorbindu-mi deschis despre viața sa, cu bunele și relele ei.
Însă, patimile lui m-au smintit enorm! El a fost primul și singurul Slujitor al Bisericii care m-a smintit într-un mod catastrofal și m-a făcut să îl disprețuiesc. Pentru că nu puteam să accept bețiile lui, vorbele lui nerușinate, modul lui duplicitar de a fi, indiferența lui față de teologia și de Slujbele Bisericii. Și pentru că am început să îl disprețuiesc, chiar să îl urăsc în inima mea – pentru că mi-l doream să fie Sfânt și cu totul dedicat slujirii lui Dumnezeu – demonii m-au dus la o înșelare imensă, catastrofală pentru mine. Pentru că am îndrăznit, pentru prima oară în viață, să fac lucruri inacceptabile.
Și ce am făcut? Mai întâi de toate, într-o seară, când eram singur în Biserică, am luat epitrahilul său roșu, mi l-am pus la gât și m-am închinat în fața Sfintei Mese. Însă, Dumnezeul nostru Cel preamilostiv, în loc să mă pedepsească pe loc pentru o astfel de îndrăzneală demonică, mi-a dat să trăiesc o vedenie aparte: am simțit și am văzut slava lui Dumnezeu, cu multă putere, slava Lui care se afla înaintea Sfintei Mese și am înțeles că într-o astfel de slavă stau Preoții care Îi slujesc lui Dumnezeu. Și m-am cutremurat! Am pus epitrahilul la loc și n-am mai îndrăznit să stau în fața Sfinte Mese ca mirean, până ce, peste ani, nu am fost hirotonit ca Diacon.
Dar pentru că sminteala mea creștea pe fiecare zi, n-am mai suportat să particip la Slujbele slujite de Părintele Ștefan. Așa cum fac acum cei care se numesc „nepomenitori”…Și ce am făcut? Am făcut păcate și mai mari! Am furat veșmintele și vasele liturgice din Biserică, cele păstrate în arhivă, scoase din uz, și, pentru că nu știam cum se hirotonesc Preoții, i-am cerut lui Dumnezeu să mă hirotonească El Însuși. Am ridicat mâinile spre cer, în rugăciune, minute în șir, era seară, eram singur, în liniște, aveam niște lumânări aprinse în fața mea, și am trăit o falsă „primire de har”, așa cum trăiesc penticostalii care cer „să fie botezați cu Duhul Sfânt”…Însă, când a coborât în mine „harul Preoției”, adică demonii – care m-au cuprins cu totul, mi-au acoperit cu totul mintea și i-am simțit peste tot în mine, dar nu și în inima mea –, m-au făcut să îndrăznesc păcătos până la capăt. Venirea demonilor în mine am socotit-o „hirotonie” a mea, deși inima mea nu a fost de acord cu acest lucru, și m-am îmbrăcat în veșmintele preoțești, conform Liturghierului, și am făcut prima Proscomidie și prima Liturghie în această stare jalnică de înșelare demonică, împărtășindu-mă după toată rânduiala liturgică. Trăiam stări duale: mă bucuram, simțeam o anume pace, dar o teamă, o frică adâncă se lățea în inima mea…
Însă, pentru că Dumnezeu nu m-a lăsat să zac în starea asta, când am mai slujit a doua oară, m-a găsit mamaia Floarea slujind și s-a îngrozit. Și ea m-a mustrat pentru prima oară pentru fărădelegile mele!…
Dar m-am „îndreptățit” pe mine însumi și am slujit de mai multe ori Liturghia și Parastasul și Vecernia cu Litia și Utrenia. Pentru că aveam cărțile liturgice acasă și făceam totul tipiconal.
Însă am citit la un moment dat, într-o carte duhovnicească, despre un tânăr care a făcut păcate ca mine. Și am aflat că pedeapsa pentru o astfel de fărădelege, pentru cel care îmbracă veșmintele preoțești fără să fie Preot, e una din două: ori mi se taie capul, ori mă fac Preot și mă pocăiesc toată viața pentru îndrăzneala mea luciferică. Și atunci m-am cutremurat cu totul, am înțeles ce am făcut, demonii s-au dezlipit de mintea mea și am început să am mustrări de conștiință groaznice. Era ca și cum niște ciocane imense băteau fierul în capul meu clipă de clipă…Îmi venea să urlu, să alerg ca nebunul pe câmp, să îmi sfâșii carnea de durere…Pentru că nu știam ce să fac, unde să mă duc, la cine să alerg, pentru ca mustrările de conștiință să înceteze și să mă pot liniști.
Și în durerile acestea cumplite, când nu mai puteam dormi, când totul era fad pentru mine, când nu mai puteam să fac nimic, citind iarăși un alt pasaj despre pocăința unui Sfânt Părinte, am înțeles că trebuie să mă pocăiesc…Și am început să trăiesc în mine însumi o durere imensă, o nefericire copleșitoare și o rugăciune arzătoare pentru iertarea mea. Și, pe cât mă rugam, mustrările nu încetau, dar Dumnezeu m-a luminat ce să fac. Și ce am făcut? Am venit la Părintele Ștefan, la cel care mă smintise, și m-am spovedit lui în mod curat și i-am spus motivele pentru care am păcătuit: că el m-a smintit, dar că eu am făcut toate relele de unul singur și că nu e el de vină. Nu mai știu dacă împlinisem 14 ani…Dar, de atunci, Părintele Ștefan a înțeles că trebuie să fie atent la viața mea și să nu mai îmi dea motive de sminteală. Și m-a iertat, ciocanele din capul meu au încetat deodată după iertarea mea sacramentală, mi-a dat canon de pocăință și l-am făcut cu toată inima, apoi m-am împărtășit cu mare bucurie dumnezeiască, și, cu harul lui Dumnezeu, nu mai m-a smintit nimeni de atunci încoace. Pentru că mi-am dat seama, la modul fundamental, că eu nu vin la Biserică pentru cineva anume, ci pentru Dumnezeul meu. Și că, dacă El m-a păsuit pe mine, așa îi păsuiește pe toți cei care se mântuie. Iar de atunci mă uit la păcatele oamenilor ca la păcatele mele, fapt pentru care nu mă cred mai breaz decât ei.
Nu mai știu cine m-a luminat să dau la Seminar și mi-a dat toate detaliile despre concurs. Am învățat, am intrat, am terminat cu bine, mi-am continuat la București studiile mele teologice, dar nu m-am gândit niciodată la hirotonia mea. Pentru că nu m-am simțit vrednic de această mare milă a lui Dumnezeu. Eu mi-am lucrat în inima mea pocăința, mustrarea continuă de sine, osândirea de sine, alături de toată fapta cea bună. Și toate studiile mele teologice au fost pentru aprofundarea mea în credință și nu pentru primirea hirotoniei.
Însă, la un moment dat, în mod neașteptat, au început în inima mea mari și uimitoare chemări, din partea lui Dumnezeu, la Dumnezeiasca Preoție. I le-am mărturisit Sfântului Ilie văzătorul de Dumnezeu, Părintele meu, pe când trăia și el mi-a spus că trebuie să accept voia lui Dumnezeu mai presus de toate, căci El nu Se uită la păcatele noastre, ci ne rezidește cu totul prin puterea Lui. Însă nu am acceptat câțiva ani la rând voia lui Dumnezeu cu mine! A adormit el în luna mai, s-au înmulțit și mai mult chemările mele la Dumnezeiasca Preoție, și, în mod neașteptat și pentru mine, am acceptat în curând acest lucru, fiind hirotonit în 17 septembrie 2005 de Preasfințitul Părinte Galaction Stângă, într-o zi de sâmbătă, în Biserica Adormirea Maicii Domnului din Alexandria, unde am slujit mai apoi până în 2017.
Și v-am mărturisit, iubiții mei, deopotrivă, păcatele mele și mila lui Dumnezeu, pentru ca să înțelegeți ce imens păcat este să minimalizezi și să ridiculizezi și să desconsideri și să urăști și să te lupți nebunește cu Ierarhia Bisericii. Pentru că cine se luptă cu Slujitorii Săi, se luptă cu Dumnezeu, cu Cel care slujește prin ei, oricât de mari și de urâte ni s-ar părea nouă că sunt păcatele lor. Iar Dumnezeul nostru, Cel care ne lasă în păcatele noastre pentru ca să ne pocăim, dar ne și umple de iertarea Lui cea prea mare, atunci când vede că nouă ne pare rău cu adevărat pentru ele, iconomisește totul în mod pedagogic, mustrându-ne spre îndreptarea noastră și îmbogățindu-ne cu mila Lui cea prea mare, când noi ne-am învățat lecțiile vieții noastre.
Când am fost hirotonit Preot și am stat înaintea Sfintei Mese întru slujirea mea, am simțit același har plin de putere pe care îl simțisem în acea seară, când mi-am pus pe gâtul meu epitrahilul în mod ilegal. Și mi-am dat seama că atunci, în acea clipă, Dumnezeu mă chemase pentru prima oară la Dumnezeiasca Preoție, chiar dacă eu păcătuisem mult. Iar căderile mele în acele păcate imense au fost, totodată, începutul pocăinței mele. A adevăratei mele pocăințe pentru toate păcatele mele, nu doar pentru acelea. Căci dacă nu aș fi început pocăința mea atunci, la nici 14 ani, nu aș fi înțeles deloc începutul vieții duhovnicești. Pentru că viața duhovnicească e plină de pocăință vie, de atenție, de rugăciune, de curăție, dar și de ispite violente, de căderi neașteptate, de simțiri, de luminări și de vederi dumnezeiești.
Posedarea mea de demoni, atunci, prin aceste păcate – fără însă să îmi fie acaparată inima, unde simțeam în mod minunat slava lui Dumnezeu – a fost iarăși o mare lecție teologică, pentru că am înțeles cum vin demonii în tine, cum îți acaparează mintea și trupul, dar și cum trebuie să te lupți cu ei în inima ta și cum îi alungă slava lui Dumnezeu, în cele din urmă, din tine însuți. Căci atunci când te smerești, prin luminarea lui Dumnezeu, atunci ei fug din tine, cutremurându-te, și te umpli de pacea lui Dumnezeu. Dar dacă nu trăiești toate acestea în ființa ta, tot ceea ce citești în materie de teologie nu are atingere cu tine.
Și am plecat la Seminar la 14-15 ani după ce am trăit aceste experiențe copleșitoare. Iar pe la 20 și ceva de ani, până la vârsta de 28 de ani, când am fost hirotonit Preot, am tot fugit de Dumnezeiasca Preoție. Însă când n-am mai putut să fug, pentru că nu te poți lupta cu Dumnezeu, s-au petrecut minuni, simțiri, luminări și vederi dumnezeiești uluitoare, care au de-a face numai cu mila lui Dumnezeu cu mine. Pentru că eu sunt din ce în ce mai păcătos și nu din ce în ce mai Sfânt.
De aceea, și azi, la ceas aniversar, ca în fiecare zi de fapt, eu vorbesc despre Dumnezeiasca Preoție pe care am primit-o ca despre marea milostivire a lui Dumnezeu cu mine. Căci Cel care lucrează prin noi, Slujitorii Săi, e Dumnezeul milostivirilor. E Cel care nu Se uită la păcatele noastre, ci la adâncul nostru sufletesc. Și El dorește ca noi să fim tot mai paradoxali în iubirea și în experiența noastră duhovnicească, adică cuprinzând experiențe tot mai diverse și mai uluitoare. Căci Cel care ne schimbă mereu, Cel care ne face tot mai profunzi pe fiecare zi e Dumnezeul nostru, Cel care ne cheamă pe noi la a fi tot mai umani, tot mai înțelegători, tot mai milostivi cu oamenii.
Căci ce e Preotul, dacă nu înțelege nevoile reale ale oamenilor? Ce fel de Preot e acela care n-are inima sfâșiată de dorul de a-i ajuta în mod real pe oameni? Căci noi nu suntem chemați de Dumnezeu ca să vorbim distant și indiferent, ci suntem chemați să vorbim profund omenește despre cele dumnezeiești. Fiindcă de aceea, El, Domnul nostru, S-a făcut om: pentru ca să vorbească omenește despre cele dumnezeiești, despre cele ale Sale. Iar noi, cei care avem experiența celor dumnezeiești, trăind în intimitate cu Dumnezeu, trebuie să vorbim omenește, pe înțelesul tuturor, despre Dumnezeul mântuirii noastre.
Și pe fiecare zi încerc să explic tuturor pașii reali, direcți, mântuitori în viața cu Dumnezeu. Însă, în același timp, sunt conștient de faptul că nu mă fac atât de înțeles pe cât mi-aș dori. Pentru că nici eu nu pot formula întotdeauna, în cuvinte de înțeles, imensele trăiri ale vieții cu Dumnezeu, dar nici traumele pe care le aduc păcatele și patimile noastre. Și pentru acest lucru, unii ar crede că nu știu despre ele. După cum cred, pentru că nu am abordat subiectele, că nu știu nici alte multe lucruri, pe care nu le-am discutat în fața dumneavoastră până acum.
De aceea, vă rog să nu trageți concluzii pripite în ceea ce mă privește! Ceea ce nu am discutat până acum nu înseamnă că nu le știu, iar cele pe care le-am discutat nu înseamnă că le-am epuizat. Împreuna-călătorie cu dumneavoastră prin viață vă va revela în fiecare zi noi aspecte ale cunoașterii și experienței mele, de aceea, să le petrecem și pe celelalte împreună! Căci și eu învăț de la dumneavoastră enorm de multe lucruri și vă mulțumesc tuturor pentru discuțiile de suflet pe care le-am avut!
Vă mulțumesc mult pentru rugăciunile, pentru sfaturile, pentru darurile, pentru prietenia și iubirea dumneavoastră! Vă mulțumesc frumos pentru că îmi sunteți aproape și pentru că împreună doriți să ne umplem de mila lui Dumnezeu! Căci El ne umple de mila Lui pe cât de mult ne pocăim pentru păcatele noastre.
Multă sănătate, bucurie, pace, echilibru și împlinire! Dumnezeu să vă bucure cu pacea Lui cea prea mare și să vă întărească spre tot lucrul cel bun! Amin!
[1] Începută la 12. 06, pe 14 septembrie 2022, zi de miercuri, soare, 23 de grade, vânt de 8 km/ h.
