Predică la Duminica a XVIII-a după Cincizecime [2022]

Iubiții mei[1],

Dumnezeu nu îl reduce niciodată pe om la păcatele lui, pentru că El privește adâncul din noi și așteaptă răspunsul nostru. Răspunsul nostru fundamental. Pentru că păcatele nu sunt răspunsul nostru, ci pocăința noastră e răspunsul nostru pentru El, pentru Dumnezeul nostru. Când, judecându-i pe oameni în mod păcătos, noi le punem o anume parafă acestora, ea reprezintă modul în care noi am vrea să fie oamenii și nu cum arată oamenii. Pentru că adâncul oamenilor e așa cum e el în fața lui Dumnezeu și nu după cum vrem noi ca el să fie. Și acest adânc al oamenilor e într-o continuă schimbare, pentru că el nu e niciodată static.

Dar, adesea, când oamenii au fost minimalizați, când au fost mitraliați din toate părțile de răutatea și de disprețul oamenilor, ei au renăscut interior într-un mod neașteptat. Pentru că reproșurile la adresa lor s-au transformat în ei în dorința de schimbare, în dorința de a le arăta, celor care i-au înțeles greșit, că ei sunt alții. Și cei care au început să dovedească că ei sunt alții, că ei nu sunt totuna cu păcatele lor, ci cu pocăința lor vie, mântuitoare, au dovedit tuturor că schimbarea radicală a omului e sfințenia. Pentru că numai cel care se schimbă împreună cu Dumnezeu e o continuă descoperire de sine, care îi ajută pe toți.

Însă, chiar dacă mulți nu acceptă viața Bisericii, dar țin cont de reproșurile la adresa lor, și ei s-au schimbat și sunt alții, pentru că au vrut să dovedească tuturor că pot fi alții. Căci, în primul rând, și-au dovedit lor înșiși că sunt mai puternici decât propriile lor patimi.

Iar Dumnezeu așteaptă de la noi tocmai acest lucru: pe acela de a avea conștiința schimbării, a schimbării continue. Căci, pentru a primi cele ale Lui, noi trebuie să ne schimbăm continuu interior, să ne schimbăm după voia Lui. Și a te schimba înseamnă a crește continuu, a te maturiza interior, a accepta faptul că fiecare vârstă are o perspectivă mult mai bogată și mai clară asupra existenței noastre. Și dacă trăiești cu conștiința schimbării interioare continue, dar, în același timp, știi că viața ta are o limită temporală, care e moartea, exigențele schimbării sunt cele bune. Căci simți că nu mai ai timp de glume, când timpul trece și tu te apropii tot mai mult de limită, ci trebuie să faci lucruri serioase cu viața ta.

În Evanghelia de azi [Lc. 5, 1-11], Sfântul Lucas a folosit verbul κοπιάω la participiu aorist pentru a desemna truda pescarilor de toată noaptea pentru a prinde pește. Căci Simon, viitorul Sfânt Apostol Petros, I-a spus Domnului: „Stăpâne, întru toată noaptea, trudind [κοπιάσαντες], nimic [n-]am prins! Dar, pentru cuvântul Tău [ἐπὶ τῷ ῥήματί Σου], voi lăsa jos plasa” [Lc. 5, 5, BYZ]. O voi lăsa din nou în apă, pentru ca să fac ceea ce am făcut toată noaptea: m-am trudit să prind pește.

Și oamenii s-au trudit, s-au trudit în cunoștință de cauză, știind meșteșugul pescuirii, dar n-au prins nimic. Pentru că truda fără Dumnezeu e o trudă în zadar! Poți să-ți știi foarte bine meseria, poți fi specialist în domeniul tău, poți să fi făcut acea rută de nu știu câte ori sau acea operație, dar dacă nu le faci de fiecare dată cu Dumnezeu, te ostenești în zadar, pentru că poți eșua în demersul tău. Căci nu e de ajuns să faci bine un anume lucru doar o dată sau de mai multe ori, ci trebuie să îl faci bine de fiecare dată. Și această exigență personală nu o poți trăi decât împreună cu Dumnezeu. Căci numai împreună cu El se fac lucrurile bune, cu adevărat bune din viața noastră.

De aceea, nu trebuie să ne bazăm pe trecutul nostru, pe experiența noastră, pe reputația noastră, căci de fiecare dată trebuie să ne facem vocația sau meseria cu și mai multă dăruire, cu și mai mult profesionalism. Fiindcă, dimpotrivă, dacă ai excelat, dacă ai fost productiv, dacă ai ajuns în prime time adesea, de la tine se cer lucruri și mai mari și mai spectaculoase și mai profesioniste. Căci oamenii stau, te privesc din afară, și așteaptă ca tu să fii întotdeauna și mai bun decât până acum. Pentru că i-ai învățat cu excelența ta, cu modul tău special de a fi.

Dacă faci lucruri mai mici decât puterea ta, ei vor înțelege că tu te banalizezi în mod voit. Că te-ai lăsat pe tânjală și nu mai vrei să muncești ca până acum. Iar dacă le întreci așteptările de fiecare dată, ei te vor considera de neînțeles, pentru că nu vor înțelege adâncul sursei tale interioare de creație și de dăruire. Căci una e să scrii, iar alta e să uimești continuu prin ceea ce scrii. Dar cel care uimește continuu e ca muntele pe care vara ninge și e viscol, când la șes e soare și căldură. Cel care uimește continuu e cel care e bătut de cele mai mari ispite și de cele mai mari dureri și de cele mai jegoase vorbe, dând în schimb cele mai importante cărți ale umanității. Pentru că excelența nu se naște din băltoaca compromisurilor, ci din abisala rezistență împotriva tuturor intemperiilor.

Însă, dacă nu-i ovaționăm pe cei mari, tocmai pentru că ne întrec cu mult, iar aplauzele noastre sunt mai mult sau mai puțin ridicole în fața lor, ne bucurăm în mod clăpăug de păcatele oamenilor marcanți. Căci, prin asta, credem că sunt cumva „ca noi”. Credem că și ei păcătuiesc „ca noi”, ca cei care pierdem timpul degeaba toată ziua…Însă nu așa stau lucrurile! Omul mare păcătuiește ca om mare, ca om ispitit din toate părțile, pe când omul de rând păcătuiește pe măsura lui. Căci ceea ce iese din păcatul unui om mare, nu iese din păcatele multor păcătoși de rând. Pentru că atunci când se pocăiește, omul lui Dumnezeu renaște ca pământul primăvara, pe când cel care știe că a păcătuit, dar n-are prea mult chef de schimbare, rămâne cu părerea de rău, fără ca ea să devină o primăvară a pocăinței.

Numai că regretul gol, care nu se transformă în acțiune, în noutate, în frumusețe interioară, e o faptă bună neîmplinită. E un minus de bucurie. Când vezi că trudești degeaba trebuie să începi să trudești dumnezeiește. Căci atunci când pocăința și lucrarea mântuirii sunt în tine, tu poți să muncești și să te împlinești interior. Dar când nu ai fundamentul relației tale cu Dumnezeu, truda ta e în gol, e o viață pierdută, pentru că nu te zidești pentru veșnicie. Și scopul vieții noastre pe pământ e tocmai acela de a ne zidi pentru veșnicie. De a ne trudi zilnic pentru o veșnicie preafericită împreună cu Dumnezeu.

Căci, la o primă impresie, „toți suntem la fel”, pentru că toți mâncăm, dormim, ne plimbăm, murim. Dar nu toți suntem la fel! Și se vede asta și acum, când trăim și creăm, dar și la sfârșitul vieții noastre, când adormim cuvios, cât și după aceasta, când trupul nostru rămâne frumos și viu duhovnicește, când rămâne ca Sfinte Moaște. Oamenii ne pot oculta viața, ne-o pot reinterpreta, ne-o pot falsifica în chip și fel. Dar viața noastră nu poate fi modificată în vreun fel, pentru că ea e așa cum e în fața lui Dumnezeu! Dacă ești păcătos, ești păcătos, iar dacă ești Sfânt, așa vei fi pentru toți vecii înaintea lui Dumnezeu.

Iar când Sfântul Petros, prinzând mult pește, a înțeles că în fața lui e Însuși Dumnezeu întrupat, el a mărturisit: „Ieși de la mine [Ἔξελθε ἀπ᾽ ἐμοῦ], că om păcătos sunt [ὅτι ἀνὴρ ἁμαρτωλός εἰμι], Doamne [Κύριε]!” [Lc. 5, 8, BYZ]. Pentru că omul păcătos, când e conștient că e păcătos, nu spune niciodată că e „Sfânt”, pentru că el e plin de umilință și de smerenie pentru ceea ce este. Dar cel care își fariseizează viața, cel care și-o falsifică continuu ca să ia ochii proștilor, nu își spune niciodată sufletul cu adevărat, pentru că el stă mereu la poză. Stă să iasă poza bine cu el, zâmbind regulamentar.

Numai că Dumnezeu nu îi cunoaște pe oameni după zâmbetele lor false, ci după ceea ce clocotește în ei înșiși! Căci nu trebuie să Îi spunem noi Lui ce trebuie să creadă despre noi, pentru că El ne luminează ce trebuie să credem noi despre noi înșine. Și când Dumnezeu ne dă să ne vedem pe noi înșine cu adevărat, El ne umple de pocăință, pentru că ne umple de adevărata viață cu El. Care se zidește interior, care e o bucurie continuă și care n-are nevoie de fotografii ca să fie împlinită, pentru că El e bucuria noastră.

Sfântul Petros s-a recunoscut pe el însuși înaintea Lui, pentru că și-a dat seama că truda lui e zadarnică fără urmarea lui Dumnezeu. Și când el a devenit Apostolul Domnului, el a mers la cei păcătoși ca el pentru ca să îi aducă la viața cu Dumnezeu. Pentru că Sfântul Petros a avut o copleșitoare pocăință în întreaga lui viață, propovăduindu-le oamenilor viața cu Dumnezeu din adâncul conștiinței sale că și el e păcătos ca și ei.

Căci în aceasta constă marea sinceritate a propovăduirii: în conștiința păcătoșeniei personale! Cel care predică voia lui Dumnezeu, o predică din mijlocul pocăinței sale. O predică din mijlocul bucuriei sale pentru Dumnezeu. Căci el este un păcătos schimbat de Dumnezeu, un păcătos mântuit, un păcătos pescuit din oceanul păcatelor și al patimilor de tot felul, pentru ca să trăiască cu Dumnezeu. Și când admiți adevărul tău cu smerenie, atunci convingi. Căci nu convingi prin tine însuți, ci prin Dumnezeul care te-a schimbat pe tine, dar Care îl poate schimba pe orice om.

Și pe mine mă convinge omul care mereu se schimbă, care mereu lucrează, care mereu slujește, care mereu propovăduiește prin tot ceea ce face. Pentru că el e viu prin ceea ce face cu Dumnezeu. Și pocăința lui înfloritoare, plină de fapte bune, e o mărturie vie a Dumnezeului Celui viu, pentru că El e sursa de viață, de putere și de creație a lui.

De aceea, iubiții mei, nu judecați oamenii mai înainte de vreme! Mai înainte de vremea Judecății Domnului! Nu dați verdicte finale pentru ei! Căci pocăința lor o vede numai Dumnezeu, iar noi vedem ce putem din oameni. Mai bine să îi ajutăm pe toți oamenii cu rugăciunea noastră! Pentru că toți avem nevoie de rugăciune ca de aer, pentru că toți avem nevoie de mila lui Dumnezeu în viața noastră. Pentru că mila Lui e viața noastră de aici și viața noastră veșnică. Amin!


[1] Începută la 7. 26, zi de miercuri, 21 septembrie 2022, cer înnorat, 11 grade, vânt de 3 km/ h.