Franz Kafka, Jurnal [10]
Franz Kafka, Jurnal, trad. [din limba germană] de Radu Gabriel Pârvu, Ed. RAO International Publishing Company, București, 2006, 666 p.
Pe 2 decembrie 1914 amintește de Colonia penitenciară, p. 423, o povestire pe care a scris-o în octombrie 1914, cf. p. 423, n. 5, a revizuit-o în noiembrie 1918 și a publicat-o în octombrie 1919 la Leipzig[1]. Despre femeia „rezemată în fotoliu”, p. 423: „în vreme ce eu o cam sorb, oricum [oarecum], din priviri”, p. 423-424.
Într-un magazin en gros din Chicago, care avea zece mii de angajați, se vindeau 300 de biciclete pe zi, p. 426. „În drum spre casă i-am spus lui Max [Brod] că eu pe patul de moarte am să fiu foarte împăcat, presupunând că durerile nu vor fi prea mari”, p. 427, pentru că „lucrurile cele mai bune pe care le-am scris se datorează acestei capacități de a muri împăcat”, p. 427.
„În semiobscuritatea bucătăriei”, p. 428; pe 18 decembrie 1914 a scris povestirea Învățătorul de la o școală de țară, p. 428; „nuvela…poartă în sine propria-i organizare, deja încheiată”, deși tu abia ai început-o, p. 429; oberliht, p. 431, luminător[2]; pe 31 decembrie 1914, Kafka amintește că a lucrat recent la Procesul, Amintirile despre calea ferată de la Kalda, Învățătorul de la o școală de țară, Subprocurorul, p. 431-432. A scris Colonia penitenciară și un capitol din Dispărutul, p. 432.
„De jur împrejurul meu, numai plictiseală și dezolare”, p. 437; „fiecare îl iubește pe celălalt așa cum este acesta. Dar nu crede că poate trăi cu el așa cum este”, p. 438. Pentru că vrem de fiecare dată ca cel pe care noi îl iubim să fie altul, mereu altul, mereu mai bun.
„Vei înțelege că nu ești altceva decât gaura de șobolan a unor jalnice gânduri ascunse”, p. 439; iar „dubiile examinării de sine vor deveni repede la fel de instabile și trufașe ca balansul unui porc afundat în baligă”, p. 439-440.
„Am scris la iuțeală o pagină”, p. 442; un bărbat „seamănă la glas cu un canar”, p. 443; declară parcul Chotek[3] „cel mai frumos loc din Praga”, p. 444, un parc înființat în anul 1832, el fiind primul parc din Praga[4]; petrecăreții care i-au stricat scrisul, p. 445, care sunt peste tot astăzi.
„Astăzi, gălăgia m-a împiedicat să dorm, să lucrez, m-a stingherit în toate cele”, p. 445. Pentru că gălăgia e modul prin care ei își astupă neîmplinirea. Sau e modul în care singurătatea dă de știre și altora că nu se simte bine.
Bărbatul care a zăbovit la Rădăuți, p. 447; soțul ei, „glumind melancolic, o apucă de bărbie pe bătrâna doamnă”, p. 448; „fata nu este decât o rămășiță jalnică, dar plină de ifose”, p. 448; infirmiera de la Crucea Roșie e băiețoasă și feminină în același timp: ea fumează ca un bărbat, taie alimentele ca o mamă, își arată picioarele ca o femeie cochetă, p. 448-449. Iar „pe pulpele [ei] zdravene poartă ciorapi galbeni, iar cizmele sunt tot galbene”, p. 449.
Se hrănea din Strindberg. Însemnare din 5 mai 1915, p. 452; doamna R. era „un abis de urâțenie”, p. 452, iar în n. 3 a paginii se spune că, probabil, era vorba de Angela (Alice) Rehberger; dar, cu toate urâțenia ei, autorul spune: „frumusețea surâsului ei a rămas neschimbată”, p. 453; al 10-lea caiet s-a terminat în p. 456.
[1] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/In_the_Penal_Colony.
[2] Cf. https://dexonline.ro/definitie/oberliht/definitii.
[3] A se vedea: https://www.prague.eu/en/object/places/470/chotek-gardens-chotkovy-sady. [4] Ibidem.