Ion Vinea – în căutarea liniștii și a rugăciunii [1]

Ora fântânilor, care deschide volumul omonim, este o poezie a căutării transcendentului:

Oră de liniști stelare,
clar semn de lumi fără nume,
largul în ambru și-n jar e,
Thalassa-n ritmuri apune.

Vocile sfânt de curate,
frunțile pure și ochii,
cugetul gol și curat e,
clopote când legănate
trec în nunteştile rochii.

Ora fântânilor lunii,
înger șoptind prin umbre
vorbele rugăciunii
netălmăcite și sumbre.

(Ora fântânilor)

Poezia aceasta, așezată în fruntea volumului de versuri, ne avertizează asupra lumii transcendente pe care o descriu versurile sale, prin prezența a numeroase simboluri specifice.

E „oră de liniști stelare”, vremea tăcerii adânci, a privegherii, când privirea către cerul înstelat înseamnă o cădere în fântâna conștiinței.

Liniștea aceasta e supra-pământească, „clar semn” al unor „lumi fără nume”, al realității transcendente, necunoscute pământenilor absorbiți doar de ei înșiși.

Marea e numită „larg” și „Thalassa” și, la asfințit, e un altar de mireasmă și jar, o suită nevăzută de ritmuri. Peisajul vizual se întunecă până la auz.

Și dacă prima strofă e ancorată de elementele lumii văzute, marea și cerul înstelat – deși sunt evaziv enunțate, punți către „dincolo” –, următoarele două sunt contemplări fără nicio legătură cu sfera concretului. Doar dacă nu cumva „clopotele legănate” care „trec” sunt același „clopote verzi” ale mării din poezia Joc secund a lui Ion Barbu (ambele poeme sunt datate 1930), pe care Mircea Scarlat le considera inspirate de Eminescu: „Marea-n fund clopote are, care sună-n orice noapte” (Egipetul).

La Ion Vinea, clopotele mării „trec în nunteştile rochii” de valuri înspumate: o nuntă cu ceea ce este etern și pur, cu harul dumnezeiesc, pentru că, la această nuntă, „vocile sfânt de curate,/ frunțile pure și ochii,/ cugetul gol și curat e”.

„Cugetul gol și curat” ne trimite indubitabil la idealul isihast al tăcerii gândurilor, pe care l-am văzut anterior și la Eminescu: „Când însuși glasul gândurilor tace” (Sonet)…

E „ora fântânilor lunii”, ora izvorârii lunii (altă trimitere la Eminescu), a lunii și a lumii (ora genezei), când „înger șoptește prin umbre”, în taină, „vorbele rugăciunii/ netălmăcite și sumbre”: intraductibile în limbajul omenesc și întunecate, profetice.

E „ora fântânilor lunii”, a izvoarelor lunii ca fântână cosmică de lumină, ale acelei lune care deschide orizonturile lumii, ca la Dosoftei: „Tu ai tocmit luna de dă zare” (Ps. 73, 67).