Eugen Barbu, Groapa [1]
Eugen Barbu, Groapa, ediție revăzută, text definitiv, Ed. 100 + 1 Gramar, București, 1997, text preluat de la virtual-project.eu, în format PDF, 337 p.
Înainte de textul romanului avem mărturiile autorului. Ideea romanului a avut-o la 18 ani, într-o sâmbătă seara de toamnă, p. 3. Scria la carte, în apropiere de Paști, în 1966, fiind sărac, p. 3. În 1974, în Jurnalul său, Barbu ne spune că e vorba de o groapă morală, p. 4, în care trăiesc mulți români. Și e adevărat asta! Pentru că și azi avem gropi morale peste tot în România, presărate și prin orașe, cât și prin sate. Adică oameni foarte săraci și neajutorați, pe care ne facem că nu-i vedem.
Eugen Barbu s-a născut la București pe 20 februarie 1924, tatăl lui, Nicolae, era tâmplar, și și-a trăit copilăria în cartierul Cuțarida, despre care scrie în roman, p. 5. În 1943 își începe Jurnalul. Prima formă a romanului Groapa o scrie în 1946, p. 6. În 1948, în semn de protest, renunță la Facultatea de Litere și Filosofie din București pentru că Prof. George Călinescu a fost scos de la catedră, p. 6. A scris Groapa de 13 ori, p. 7, ceea ce e cu adevărat uluitor. A 13-a variantă a Gropii o termină în 1957, când o și publică, p. 7.
În 1960 se căsătorește cu actrița Marga Butuc, p. 8. Ediția a doua a romanului Groapa apare în 1963, p. 8. În 1964, romanul apare în franceză, p. 8-9. Își publică Jurnalul în 1966, p. 9. Moare pe 8 septembrie 1993 la Spitalul Elias din București, p. 12.
El a tradus 4 volume din Panait Istrati și 4 din William Faulkner, p. 14-15.
Romanul începe în p. 16 în această ediție online. Prima propoziție: „Peste rufe fâlfâia seara”, p. 16; masa cu trei picioare, p. 16, la care am mâncat și eu în copilărie la Scrioaștea, pe scaune mici, de lemn, pe tamburele. „Câinii se ogorâră lângă gunoieri, îngenuncheară pe labele dinainte, mișcară cozile groase și hămăiră scurt, stins”, p. 17. Se ogorâră, se tolăniră. Iar „femeia îmbuca deoparte”, p. 17, mânca singură, îmbucând din mâncare. Luând înghițituri din mâncare.
Îmi e propriu limbajul de mahala și e descris autentic în roman. Autorul folosește forma drăngălău la plural în p. 16. Dicționarul dă formele drângălău/ drăngălău/ și înseamnă pierde-vară[1]. Acum se folosește hăndrălău, nu doar cu sensul de curvar, ci și cu sensul de om care pierde timpul.
Metania mică a femeii: „și bătea o cruce mare, aplecându-se de șale până în pământ”, p. 17. Grigore avea „semnul posomorârii” pe fruntea lui, p. 18. Zidarii aveau „muieri frumoase și parșive”, p. 18. „Oamenii săraci își cred unul altuia mai repede”, p. 18. Ciocanul de rachiu, p. 18, nu e un pahar de rachiu, ci o sticlă specială, mică, dar cu gâtul lung, din care se bea țuică la cârciumă, numită la Scrioaștea țoi. Un țoi era corelativul unui pahar de țuică. Am văzut țoiuri, recent, la comercianți stradali, care erau pline cu palincă.
Pentru prima oară aud expresia „un stol de brabeți”, p. 18, brabeți fiind un slavonism, care înseamnă vrăbii[2].