Ion Vinea – în căutarea liniștii și a rugăciunii [2]
Ion Vinea e un poet care nu se sfiește să se mărturisească în versuri: „Mi-am trădat inima, mi-am ucis sufletul,/ am mințit cu vorbele iubirii,/ dinaintea lacrimilor am surâs” (Rătăcire).
Îndurerat de „vedenia de mine însumi/ în privirea de apă a trecutului”, se întreabă: „ce frunte ridic în ochii luminii?” (Velut somnia). E conștient că „ceasul de judecată atinge/ amintirile în giulgiul lor de praf” (Prag).
Iar păcatele sunt cauza sfâșierii interioare a omului, a lipsei lui de unitate interioară: „Dezbinat de mine, niciodată unul,/ Gândul și cuvântul, ca doi frați dușmani,/ se alungă-n noaptea lui Cain și Abel” (Rătăcire). Și, prin aceste versuri, Vinea anticipează o temă mult și dramatic dezbătută în opera poetică a lui Nichita Stănescu, care va căuta cuvântul paradisiac și aceeași armonie primordială și va deplânge neputința de a mai putea vorbi în cuvinte revelaționale.
Poetului îi sunt proprii vegherile și rugăciunile, de care amintește adesea în poezii: „Ce s-a ales din ruga sălbatică /…/ De ce în zadar s-au istovit vegherile /…/?” (Din urmă), „ce cuvinte mai străbat pustiul/ orei de veghe, orei de șoapte? /…/ Vreau candelă, lângă tâmple, de liniște” (Vigie), „Singur veghez” (Ivoriu), „În toaca inimii de miez de noapte,/ ca dintr-un schit de spectri către lună,/ chemarea crește, a singurătății” (Solitudo).
Într-un final, rugăciunile și vegherile nu rămân fără răspuns: „Iată liniștea îndelung chemată/ fără zvon cum înserează pe frunte, /…/ pe rugile aspre de singurătate. /…/ Veghile poate n-au fost zadarnice. /…/ Stins e convoiul celor din urmă vedenii./ Clopot de taină a limpezit tăcerile” (Final).