Lună: septembrie 2022

Iubiții mei[1],

miercuri, pe 14 septembrie, când am scos Sfânta Cruce a Domnului în mijlocul Bisericii, pe analog, și am înconjurat-o cu flori și ne-am închinat ei cu evlavie, am retrăit Dumnezeieștile Patimi ale Domnului. Pentru că am conștientizat că El a suferit toate pentru mântuirea noastră, așa după cum le-am auzit descrise în Evanghelia Dumnezeieștii Liturghii. Am retrăit duhovnicește toate cele petrecute atunci, în Vinerea Mare, așa după cum Biserica retrăiește în fiecare zi întreaga lucrare a mântuirii noastre și e împreună cu Sfinții lui Dumnezeu cei pomeniți în fiecare zi.

De aceea, pentru această retrăire liturgică a Bisericii, noi ne pregătim în fiecare zi, fiecare dintre noi înglobând toate ale Bisericii după puterea și timpul pe care îl are la dispoziție. Căci dacă suntem la muncă sau în călătorie sau în neputință și știm că azi sunt pomeniți anumiți Sfinți sau un anumit eveniment al mântuirii noastre, noi le retrăim pe toate potrivit stării noastre interioare și a timpului pe care îl avem la dispoziție. Pentru că, în funcție de acestea, ne concentrăm pe latura duhovnicească a zilei.

Și împletim rugăciunea noastră interioară cu citiri despre Sfinții zilei, cu aprofundări teologice diverse, pentru ca să ne simțim în ritmul vieții liturgice a Bisericii. Căci ceea ce contează pentru noi e tocmai liniștirea noastră interioară în Slujbele Bisericii și umplerea noastră de bucurie și de curăție dumnezeiască prin ascultarea teologiei Slujbelor Bisericii. Însă, dacă nu avem prea mult timp să mergem la Biserică, oriunde am fi și orice am face putem să trăim liturgic. Pentru că a cugeta la cele dumnezeiești și a ne ruga mereu Domnului și a face bine după puterea noastră înseamnă a trăi liturgic.

Căci, venind aici, în Biserica lui Dumnezeu, care sunt căutările noastre cele mai adânci? Trăirea cu Dumnezeu și slujirea Lui! Dar noi trăim cu El tot timpul și ne umplem tot timpul de dorința de a-I sluji Lui. Pentru că Îl slujim pe El și când cântăm în ritmul stranei la Biserică, dar și când dorim și facem bine tuturor. Iar rugăciunea noastră interioară, rugăciunea din tot timpul și din tot locul, atunci când vine la Biserică și intră în ritmul Slujbelor Bisericii, ea se umple de noi și noi înțelegeri sfinte, pentru că orice venire la Biserică este luminătoare pentru sufletul și trupul nostru. Căci Dumnezeu ne luminează sufletul nostru, dar ne umple de lumină și trupul nostru, prin ceea ce auzim și vedem la Biserică și prin închinarea noastră liturgică.

Pregătirea continuă pentru Biserică înseamnă deschiderea noastră permanentă către slujirea lui Dumnezeu. Pregătirea noastră pentru a sluji și pentru a ne împărtăși cu Domnul înseamnă dorința continuă după comuniunea cu El și cu toți frații noștri de credință. Căci atunci când ne împărtășim cu Domnul, noi mărturisim că El este Dumnezeul tuturor și, când El intră în noi și este cu noi prin împărtășirea cu El, Domnul ne învață să îi iubim pe toți cu iubire dumnezeiască.

Și marea lecție a lui Dumnezeu pentru toată viața noastră e să ne învețe să iubim ca El. Să ne învețe să iubim pe toți oamenii și întreaga Lui creație. Căci fiecare om și fiecare ființă și fiecare lucru creat de Dumnezeu are rolul său bine definit. Dar ca să înțelegi acest lucru și să te pătrunzi de el, trebuie să te smerești mult. Și viața e o continuă smerire a noastră! Pentru că viața e o continuă dezbărare de preconcepții.

Dacă nu îți plăcea ciorba în copilărie, ci preferai ochiurile și salata sau nu înțelegeai de ce unii preferă mațele și drobul, iar tu mâncai doar șoriciul și cârnații, viața te învață că sunt bune și cele pe care tu, altădată, le minimalizai. Dacă preferai doar pe unii oameni, iar pe alții îi respingeai, viața te învață să fii cuprinzător. Pentru că, în diverse momente ale vieții tale, vei avea parte de multe surprize, și oamenii pe care tu nu îi agreai îți devin cei mai buni prieteni. Căci dincolo de coajă, de aparențe, de fața omului, stă sufletul său, care are o anume experiență de viață și, când tu vei avea nevoie de ceva anume, el, acel suflet, va fi ajutorul tău.

Dumnezeu ne va bulversa toată viața prin oamenii pe care îi vom întâlni. Vom învăța mereu, vom ajusta mereu părerile despre noi și despre oameni și de aceea vom învăța mereu să iertăm și să iubim și să ne rugăm continuu pentru toți oamenii. Pentru că viața te învață să iubești tot ceea ce vezi, căci toate sunt casa noastră. De la insensibilitatea față de alții vom ajunge să fim sensibili față de toți. Vom căuta să ne cunoaștem mereu și să ne aflăm iubirile reale și vom constata că viața ne învață să ne simplificăm mereu interior.

Iar Dumnezeu ne dă viață lungă și plină de evenimente, pentru ca prin toate să ne smerim continuu. Căci copilul caută, dorește să știe, întreabă în continuu. Și când vede că nu i se dau răspunsuri, el începe să își caute răspunsurile. Și când începe să își caute răspunsurile, atunci trebuie să îi punem în mână cărțile. Trebuie să îl lăsăm să cunoască de unul singur. Și, începând să cunoască, ajunge și la primele exagerări. Pentru că, în primii ani de viață, crede că doar el știe anumite lucruri, că doar el a trăit anumite lucruri. Iar ca adolescent va încerca să își extindă puterea convingerilor sale și asupra altora. Pentru că va considera că ideile sale sunt mai importante decât ale altora. Și iarăși va exagera enorm, se va certa cu mulți în inima sa, va încerca să le arate tuturor cine este el, va suferi mult. Și va suferi ca un câine bătut, până când va înțelege că fiecare are dreptul la fericire și la împlinire, după cum are și el. Și că nu poți iubi cu forța pe cineva și nici nu poți păstra pe cineva lângă tine, dacă el nu o dorește.

Iar voia lui Dumnezeu, cea care ne împacă și ne odihnește cu totul, e întotdeauna acaparatoare. Nu înțelegem de la început că toate cele ale vieții noastre au un rost, au un sens și că Dumnezeu ne călăuzește spre o anume fel de viață, spre viața cu El. Dar când ajungem să acceptăm voia Lui cu noi, atunci înțelegem că toate ale vieții noastre trebuia înțelese în mod riguros. Și că, chiar dacă nu le-am înțeles la timpul lor, acum, privind retrospectiv, viața noastră a fost punctată din destul de iubirea, de atenția și de grija lui Dumnezeu cu noi. Pentru că observăm cum ne-am născut, unde, cum am fost crescuți, de către cine am fost crescuți, pe cine am cunoscut, ce am trăit noi până am înțeles voia Lui cu noi. Și când punem toate evenimentele și oamenii vieții noastre în relație, ne dăm seama că totul e providențiat de Dumnezeu. Că toate au fost făcute de mâna lui Dumnezeu. Și această înțelegere e copleșitoare!

Căci atunci când afli, din punct de vedere teologic, că Domnul nostru Iisus Hristos S-a întrupat pentru ca să moară și să învie pentru noi, ca noi să trăim duhovnicește, ți se pare că e un adevăr general, care n-are atingere cu tine. Dar când înțelegi că tot ce s-a petrecut cu tine a fost după voia lui Dumnezeu, pentru ca tu să ajungi să te liniștești și să te împlinești interior, atunci înțelegi că lucrarea lui Hristos Dumnezeu are de-a face cu tine, pentru că se lucrează și în tine. Crucea Lui nu e departe deloc de noi! Pentru că El ne dă puterea „să ne purtăm crucea vieții noastre: crucea încercărilor, [a] ostenelilor, [a] dăruirii de sine pentru a[-i] ajuta pe semenii noștri”[2].  Și dacă putem să ne trăim greul vieții noastre e pentru că El ne umple de puterea Crucii Sale, pentru ca, dincolo de greul ei, să ne umplem de pacea și de bucuria Învierii Sale celei de a treia zi.

Însă logica paradoxală a Crucii Sale este aceea că „a iubi înseamnă mai ales faptul de a te jertfi, de a-ți da viața pentru cel care nu merită lucrul acesta (nu este vrednic de așa ceva)”[3]. Logica dumnezeiască a Crucii Sale este iubirea atotcuprinzătoare, e iubirea tuturor. Și aceasta e copleșitoare pentru noi, atunci când o înțelegem! Căci e ușor de înțeles că cineva e iubit, atunci când merită să fie iubit. Dar când Tu îi iubești pe toți, când dai tuturor harul mântuirii și îi lași pe ei să decidă, dacă vor sau nu iubirea Ta, atunci ești Dumnezeul nostru. Pentru că nu excluzi pe nimeni de la iubirea Ta, ci ne dorești pe toți. Și cel care merita să fie exclus, cel care nu se simte vrednic de Dumnezeu, atunci e copleșit cu totul: când află că El ne-a iubit mai întâi. Că El ne-a iubit din veșnicie, din totdeauna. Și, de aceea, iubirea pentru Dumnezeu e plină de o copleșitoare smerenie și de o negrăită umilință. Căci tu Îl iubești pe Cel care te-a iubit din veci, deși cazi adesea din iubirea Lui, depărtându-te de El. Tu nu ai ieșit niciodată din iubirea lui Dumnezeu, pentru că El te-a iubit și te iubește veșnic, dar, în relația cu El, tu greșești amarnic zi de zi, eclipsându-se adesea iubirea ta față de El.

De aceea, iubiții mei, dacă înălțăm continuu Crucea Lui în noi înșine, atunci ne mărturisim Lui neîncetat. Ne mărturisim căderile noastre neîncetat, pentru că vrem să trăim la exigențele Sale veșnice. Și când ne recunoaștem păcătoși înaintea Lui, noi cerem atunci mila Lui în viața noastră. Cerem însăși viața vieții noastre, care e slava Lui cea veșnică. Pentru că nu trăim cu adevărat decât cu Dumnezeu, decât fiind plini de slava Lui cea necreată și veșnică.

Oamenii ne pot sminti, ne pot înșela, iubirea lor se poate răci…Dar „dragostea lui Dumnezeu nu se schimbă, [pentru că] nu este ca a noastră: interesată, nesinceră, ipocrită”[4]. Dragostea Lui pentru noi e veșnică și neschimbabilă. Și toate cuvintele Lui sunt numai adevărul. Fapt pentru care, dacă suntem dezamăgiți în iubirea noastră de către oameni, nu vom fi niciodată dezamăgiți de iubirea Lui pentru noi și pentru toți oamenii. Căci El dorește mântuirea tuturor din veci, dar nu forțează pe nimeni ca să Îl iubească. Pentru că a iubi înseamnă a te dărui continuu celui pe care îl iubești. Iar El așteaptă dăruirea noastră continuă față de El, față de Cel care ne-a iubit și ne iubește și ne va iubi veșnic. Amin!

---

[1] Începută la 7. 4 minute, în zi de joi, pe 15 septembrie 2022. Cer senin, 16 grade, vânt de 3 km/ h.

[2] Cf. https://basilica.ro/patriarhul-daniel-prin-cruce-hristos-a-schimbat-suferinta-in-biruinta-el-ne-daruieste-putere-ca-sa-ne-purtam-crucea-vietii/.

[3] Cf. https://episcopiahusilor.ro/ps-ignatie-logica-lui-dumnezeu-iubi-inseamna-mai-ales-faptul-de-te-jertfi. [4] Ibidem.

Iubiții mei[1],

Dumnezeiasca Preoție este un izvor continuu de putere dumnezeiască! De aceea, pe cât slujesc mai mult și fac lucruri bune mai multe, pe atât crește în intensitate izvorul Preoției din mine însumi. Fapt pentru care, pe fiecare zi mă simt tot mai încrezător în mila și în ajutorul lui Dumnezeu, pentru că îmi simt tot mai mult neputința mea. Și ea este o neputință extremă, e o neputință copleșitoare. Căci față în față cu Dumnezeu nu poți fi decât neputincios, cu totul mic, infim și, totuși, Slujitorul Lui. Un Slujitor care este întărit în toate de Dumnezeul său, Cel care slujește toate prin el.

Iar această conștiință a neputinței tale crește cu fiecare an de Preoție. Pentru că nu-ți poți uita căderile tale și, cu atât mai mult, nu poți uita milele Sale cele nemăsurate cu tine, adică miile de dăți în care El te-a iertat și te-a întărit în viața și în slujirea ta. Căci Preotul nu poate face absolut nimic fără Dumnezeu, Cel care este sursa de putere și de viață a Preoției sale.

Trebuie să fii întotdeauna sănătos, atent, râvnitor, echilibrat, blând, împăcat cu toți și cu toate atunci când slujești, dar fără Dumnezeu nu poți avea slava Lui, prin care tu slujești toate. Pentru că Slujbele Bisericii nu se fac doar cu energie umană, doar cu eforturile mele, ci, în primul rând, ele se fac cu energia lui Dumnezeu, cu slava Lui, cu harul Său necreat, cel prin care noi sfințim și binecuvântăm toate. Și pentru că toate ale Bisericii sunt divino-umane, toate se fac de către Dumnezeu prin Slujitorii Săi. Iar dacă îi desconsiderăm pe Slujitorii lui Dumnezeu, nu putem să ne împărtășim de slava Lui, pentru că toate Slujbele Bisericii se fac de către aceștia: de către Diaconii, Preoții și Episcopii Bisericii, cei hirotoniți de Dumnezeu prin slava Lui.

Eram proaspăt convertit, din marea milă a lui Dumnezeu, aveam 12 ani și câteva luni și mi-am început viața liturgică în satul meu natal, la Scrioaștea, în județul Teleorman. Și, în scurt timp, am învățat foarte multe lucruri, de la cântat la strană la tipicul Slujbelor și la cum să aprind candelele și să bat toaca și clopotul, plus că am citit tot ce găseam în materie de teologie prin biblioteca Bisericii. Iar pentru că Părintele Ștefan Cimpoeru, Parohul Bisericii, suplinea și la Brebina, cât și la Cucuieți, din lipsă de Preoți, iar eu am început să merg cu el ca să slujesc la strană, am început să îl cunosc în mod intim. Pentru că îmi vorbea și se comporta cu mine ca și cu un om matur, vorbindu-mi deschis despre viața sa, cu bunele și relele ei.

Însă, patimile lui m-au smintit enorm! El a fost primul și singurul Slujitor al Bisericii care m-a smintit într-un mod catastrofal și m-a făcut să îl disprețuiesc. Pentru că nu puteam să accept bețiile lui, vorbele lui nerușinate, modul lui duplicitar de a fi, indiferența lui față de teologia și de Slujbele Bisericii. Și pentru că am început să îl disprețuiesc, chiar să îl urăsc în inima mea – pentru că mi-l doream să fie Sfânt și cu totul dedicat slujirii lui Dumnezeu – demonii m-au dus la o înșelare imensă, catastrofală pentru mine. Pentru că am îndrăznit, pentru prima oară în viață, să fac lucruri inacceptabile.

Și ce am făcut? Mai întâi de toate, într-o seară, când eram singur în Biserică, am luat epitrahilul său roșu, mi l-am pus la gât și m-am închinat în fața Sfintei Mese. Însă, Dumnezeul nostru Cel preamilostiv, în loc să mă pedepsească pe loc pentru o astfel de îndrăzneală demonică, mi-a dat să trăiesc o vedenie aparte: am simțit și am văzut slava lui Dumnezeu, cu multă putere, slava Lui care se afla înaintea Sfintei Mese și am înțeles că într-o astfel de slavă stau Preoții care Îi slujesc lui Dumnezeu. Și m-am cutremurat! Am pus epitrahilul la loc și n-am mai îndrăznit să stau în fața Sfinte Mese ca mirean, până ce, peste ani, nu am fost hirotonit ca Diacon.

Dar pentru că sminteala mea creștea pe fiecare zi, n-am mai suportat să particip la Slujbele slujite de Părintele Ștefan. Așa cum fac acum cei care se numesc „nepomenitori”…Și ce am făcut? Am făcut păcate și mai mari! Am furat veșmintele și vasele liturgice din Biserică, cele păstrate în arhivă, scoase din uz, și, pentru că nu știam cum se hirotonesc Preoții, i-am cerut lui Dumnezeu să mă hirotonească El Însuși. Am ridicat mâinile spre cer, în rugăciune, minute în șir, era seară, eram singur, în liniște, aveam niște lumânări aprinse în fața mea, și am trăit o falsă „primire de har”, așa cum trăiesc penticostalii care cer „să fie botezați cu Duhul Sfânt”…Însă, când a coborât în mine „harul Preoției”, adică demonii – care m-au cuprins cu totul, mi-au acoperit cu totul mintea și i-am simțit peste tot în mine, dar nu și în inima mea –, m-au făcut să îndrăznesc păcătos până la capăt. Venirea demonilor în mine am socotit-o „hirotonie” a mea, deși inima mea nu a fost de acord cu acest lucru, și m-am îmbrăcat în veșmintele preoțești, conform Liturghierului, și am făcut prima Proscomidie și prima Liturghie în această stare jalnică de înșelare demonică, împărtășindu-mă după toată rânduiala liturgică. Trăiam stări duale: mă bucuram, simțeam o anume pace, dar o teamă, o frică adâncă se lățea în inima mea…

Însă, pentru că Dumnezeu nu m-a lăsat să zac în starea asta, când am mai slujit a doua oară, m-a găsit mamaia Floarea slujind și s-a îngrozit. Și ea m-a mustrat pentru prima oară pentru fărădelegile mele!…

Dar m-am „îndreptățit” pe mine însumi și am slujit de mai multe ori Liturghia și Parastasul și Vecernia cu Litia și Utrenia. Pentru că aveam cărțile liturgice acasă și făceam totul tipiconal.

Însă am citit la un moment dat, într-o carte duhovnicească, despre un tânăr care a făcut păcate ca mine. Și am aflat că pedeapsa pentru o astfel de fărădelege, pentru cel care îmbracă veșmintele preoțești fără să fie Preot, e una din două: ori mi se taie capul, ori mă fac Preot și mă pocăiesc toată viața pentru îndrăzneala mea luciferică. Și atunci m-am cutremurat cu totul, am înțeles ce am făcut, demonii s-au dezlipit de mintea mea și am început să am mustrări de conștiință groaznice. Era ca și cum niște ciocane imense băteau fierul în capul meu clipă de clipă…Îmi venea să urlu, să alerg ca nebunul pe câmp, să îmi sfâșii carnea de durere…Pentru că nu știam ce să fac, unde să mă duc, la cine să alerg, pentru ca mustrările de conștiință să înceteze și să mă pot liniști.

Și în durerile acestea cumplite, când nu mai puteam dormi, când totul era fad pentru mine, când nu mai puteam să fac nimic, citind iarăși un alt pasaj despre pocăința unui Sfânt Părinte, am înțeles că trebuie să mă pocăiesc…Și am început să trăiesc în mine însumi o durere imensă, o nefericire copleșitoare și o rugăciune arzătoare pentru iertarea mea. Și, pe cât mă rugam, mustrările nu încetau, dar Dumnezeu m-a luminat ce să fac. Și ce am făcut? Am venit la Părintele Ștefan, la cel care mă smintise, și m-am spovedit lui în mod curat și i-am spus motivele pentru care am păcătuit: că el m-a smintit, dar că eu am făcut toate relele de unul singur și că nu e el de vină. Nu mai știu dacă împlinisem 14 ani…Dar, de atunci, Părintele Ștefan a înțeles că trebuie să fie atent la viața mea și să nu mai îmi dea motive de sminteală. Și m-a iertat, ciocanele din capul meu au încetat deodată după iertarea mea sacramentală, mi-a dat canon de pocăință și l-am făcut cu toată inima, apoi m-am împărtășit cu mare bucurie dumnezeiască, și, cu harul lui Dumnezeu, nu mai m-a smintit nimeni de atunci încoace. Pentru că mi-am dat seama, la modul fundamental, că eu nu vin la Biserică pentru cineva anume, ci pentru Dumnezeul meu. Și că, dacă El m-a păsuit pe mine, așa îi păsuiește pe toți cei care se mântuie. Iar de atunci mă uit la păcatele oamenilor ca la păcatele mele, fapt pentru care nu mă cred mai breaz decât ei.

Nu mai știu cine m-a luminat să dau la Seminar și mi-a dat toate detaliile despre concurs. Am învățat, am intrat, am terminat cu bine, mi-am continuat la București studiile mele teologice, dar nu m-am gândit niciodată la hirotonia mea. Pentru că nu m-am simțit vrednic de această mare milă a lui Dumnezeu. Eu mi-am lucrat în inima mea pocăința, mustrarea continuă de sine, osândirea de sine, alături de toată fapta cea bună. Și toate studiile mele teologice au fost pentru aprofundarea mea în credință și nu pentru primirea hirotoniei.

Însă, la un moment dat, în mod neașteptat, au început în inima mea mari și uimitoare chemări, din partea lui Dumnezeu, la Dumnezeiasca Preoție. I le-am mărturisit Sfântului Ilie văzătorul de Dumnezeu, Părintele meu, pe când trăia și el mi-a spus că trebuie să accept voia lui Dumnezeu mai presus de toate, căci El nu Se uită la păcatele noastre, ci ne rezidește cu totul prin puterea Lui. Însă nu am acceptat câțiva ani la rând voia lui Dumnezeu cu mine! A adormit el în luna mai, s-au înmulțit și mai mult chemările mele la Dumnezeiasca Preoție, și, în mod neașteptat și pentru mine, am acceptat în curând acest lucru, fiind hirotonit în 17 septembrie 2005 de Preasfințitul Părinte Galaction Stângă, într-o zi de sâmbătă, în Biserica Adormirea Maicii Domnului din Alexandria, unde am slujit mai apoi până în 2017.

Și v-am mărturisit, iubiții mei, deopotrivă, păcatele mele și mila lui Dumnezeu, pentru ca să înțelegeți ce imens păcat este să minimalizezi și să ridiculizezi și să desconsideri și să urăști și să te lupți nebunește cu Ierarhia Bisericii. Pentru că cine se luptă cu Slujitorii Săi, se luptă cu Dumnezeu, cu Cel care slujește prin ei, oricât de mari și de urâte ni s-ar părea nouă că sunt păcatele lor. Iar Dumnezeul nostru, Cel care ne lasă în păcatele noastre pentru ca să ne pocăim, dar ne și umple de iertarea Lui cea prea mare, atunci când vede că nouă ne pare rău cu adevărat pentru ele, iconomisește totul în mod pedagogic, mustrându-ne spre îndreptarea noastră și îmbogățindu-ne cu mila Lui cea prea mare, când noi ne-am învățat lecțiile vieții noastre.

Când am fost hirotonit Preot și am stat înaintea Sfintei Mese întru slujirea mea, am simțit același har plin de putere pe care îl simțisem în acea seară, când mi-am pus pe gâtul meu epitrahilul în mod ilegal. Și mi-am dat seama că atunci, în acea clipă, Dumnezeu mă chemase pentru prima oară la Dumnezeiasca Preoție, chiar dacă eu păcătuisem mult. Iar căderile mele în acele păcate imense au fost, totodată, începutul pocăinței mele. A adevăratei mele pocăințe pentru toate păcatele mele, nu doar pentru acelea. Căci dacă nu aș fi început pocăința mea atunci, la nici 14 ani, nu aș fi înțeles deloc începutul vieții duhovnicești. Pentru că viața duhovnicească e plină de pocăință vie, de atenție, de rugăciune, de curăție, dar și de ispite violente, de căderi neașteptate, de simțiri, de luminări și de vederi dumnezeiești.

Posedarea mea de demoni, atunci, prin aceste păcate – fără însă să îmi fie acaparată inima, unde simțeam în mod minunat slava lui Dumnezeu – a fost iarăși o mare lecție teologică, pentru că am înțeles cum vin demonii în tine, cum îți acaparează mintea și trupul, dar și cum trebuie să te lupți cu ei în inima ta și cum îi alungă slava lui Dumnezeu, în cele din urmă, din tine însuți. Căci atunci când te smerești, prin luminarea lui Dumnezeu, atunci ei fug din tine, cutremurându-te, și te umpli de pacea lui Dumnezeu. Dar dacă nu trăiești toate acestea în ființa ta, tot ceea ce citești în materie de teologie nu are atingere cu tine.

Și am plecat la Seminar la 14-15 ani după ce am trăit aceste experiențe copleșitoare. Iar pe la 20 și ceva de ani, până la vârsta de 28 de ani, când am fost hirotonit Preot, am tot fugit de Dumnezeiasca Preoție. Însă când n-am mai putut să fug, pentru că nu te poți lupta cu Dumnezeu, s-au petrecut minuni, simțiri, luminări și vederi dumnezeiești uluitoare, care au de-a face numai cu mila lui Dumnezeu cu mine. Pentru că eu sunt din ce în ce mai păcătos și nu din ce în ce mai Sfânt.

De aceea, și azi, la ceas aniversar, ca în fiecare zi de fapt, eu vorbesc despre Dumnezeiasca Preoție pe care am primit-o ca despre marea milostivire a lui Dumnezeu cu mine. Căci Cel care lucrează prin noi, Slujitorii Săi, e Dumnezeul milostivirilor. E Cel care nu Se uită la păcatele noastre, ci la adâncul nostru sufletesc. Și El dorește ca noi să fim tot mai paradoxali în iubirea și în experiența noastră duhovnicească, adică cuprinzând experiențe tot mai diverse și mai uluitoare. Căci Cel care ne schimbă mereu, Cel care ne face tot mai profunzi pe fiecare zi e Dumnezeul nostru, Cel care ne cheamă pe noi la a fi tot mai umani, tot mai înțelegători, tot mai milostivi cu oamenii.

Căci ce e Preotul, dacă nu înțelege nevoile reale ale oamenilor? Ce fel de Preot e acela care n-are inima sfâșiată de dorul de a-i ajuta în mod real pe oameni? Căci noi nu suntem chemați de Dumnezeu ca să vorbim distant și indiferent, ci suntem chemați să vorbim profund omenește despre cele dumnezeiești. Fiindcă de aceea, El, Domnul nostru, S-a făcut om: pentru ca să vorbească omenește despre cele dumnezeiești, despre cele ale Sale. Iar noi, cei care avem experiența celor dumnezeiești, trăind în intimitate cu Dumnezeu, trebuie să vorbim omenește, pe înțelesul tuturor, despre Dumnezeul mântuirii noastre.

Și pe fiecare zi încerc să explic tuturor pașii reali, direcți, mântuitori în viața cu Dumnezeu. Însă, în același timp, sunt conștient de faptul că nu mă fac atât de înțeles pe cât mi-aș dori. Pentru că nici eu nu pot formula întotdeauna, în cuvinte de înțeles, imensele trăiri ale vieții cu Dumnezeu, dar nici traumele pe care le aduc păcatele și patimile noastre. Și pentru acest lucru, unii ar crede că nu știu despre ele. După cum cred, pentru că nu am abordat subiectele, că nu știu nici alte multe lucruri, pe care nu le-am discutat în fața dumneavoastră până acum.

De aceea, vă rog să nu trageți concluzii pripite în ceea ce mă privește! Ceea ce nu am discutat până acum nu înseamnă că nu le știu, iar cele pe care le-am discutat nu înseamnă că le-am epuizat. Împreuna-călătorie cu dumneavoastră prin viață vă va revela în fiecare zi noi aspecte ale cunoașterii și experienței mele, de aceea, să le petrecem și pe celelalte împreună! Căci și eu învăț de la dumneavoastră enorm de multe lucruri și vă mulțumesc tuturor pentru discuțiile de suflet pe care le-am avut!

Vă mulțumesc mult pentru rugăciunile, pentru sfaturile, pentru darurile, pentru prietenia și iubirea dumneavoastră! Vă mulțumesc frumos pentru că îmi sunteți aproape și pentru că împreună doriți să ne umplem de mila lui Dumnezeu! Căci El ne umple de mila Lui pe cât de mult ne pocăim pentru păcatele noastre.

Multă sănătate, bucurie, pace, echilibru și împlinire! Dumnezeu să vă bucure cu pacea Lui cea prea mare și să vă întărească spre tot lucrul cel bun! Amin!

---

[1] Începută la 12. 06, pe 14 septembrie 2022, zi de miercuri, soare, 23 de grade, vânt de 8 km/ h.

Iubiții mei[1],

puterea ascunsă[2], tainică, a Crucii Domnului, pe care noi o simțim și de care ne bucurăm dumnezeiește, este slava Lui cea veșnică. Pentru că slava Lui cea dumnezeiască e viața veșnică pe care o simțim în Crucea Lui. De aceea, ea, Crucea Domnului, e făcătoare de viață pentru noi: pentru că ne umple de slava Lui cea veșnică, atunci când ne facem semnul Sfintei Cruci și ne închinăm ei. Iar dacă ne umplem de slava Lui, atunci noi trăim mereu încredințarea sfântă că El e Domnul nostru, Cel răstignit pe Cruce pentru noi, pentru că viața Lui e mereu în noi.

Iar noi nu vedem niciodată Crucea Lui despărțită de El, de persoana Sa divino-umană. Și când privim spre Domnul Cel răstignit, noi Îl vedem pe Cel ce ne iubește în mod desăvârșit, pentru că doar El Și-a dat viața Sa pentru noi. Și nu doar că Și-a dat viața Lui pentru noi, dar El a făcut din moartea Lui un izvor de viață veșnică pentru noi. Căci El, Cel care a murit pentru noi, a biruit pentru noi moartea noastră în umanitatea Sa și a înviat ca un biruitor pentru mântuirea noastră, ca iubirea Lui pentru noi să fie pururea întărirea și împlinirea noastră interioară.

Pentru că nu e nicio întărire mai mare pe lumea aceasta în comparație cu întărirea care ne vine de la Dumnezeu. Căci atunci când știi că Însuși Dumnezeu e întărirea și ajutorul tău, pentru că El te iubește pe tine în mod desăvârșit, chiar dacă nu te-ar iubi nimeni pe lumea asta, ai totul întru El. Ai toată iubirea de care ai nevoie. Pentru că El, Dumnezeul mântuirii noastre, ne întărește și ne iubește și ne ajută întru toate, noi simțindu-le pe toate acestea interior, cu toată ființa noastră.

Omul trupesc are nevoie de oameni efectivi care să îl iubească. Are nevoie ca cineva, în carne și oase, să fie cu el tot timpul. Căci trebuie să simtă iradierea altei persoane de aproape. Însă omul duhovnicesc simte iubirea lui Dumnezeu, dar și iubirea oamenilor, prin slava Lui cea necreată, pentru că slava Lui cea dumnezeiască este realitatea preasfântă prin care el Îl cunoaște pe Dumnezeu, îi cunoaște pe semenii săi, dar se cunoaște și pe sine însuși. Tocmai de aceea, când vorbim despre esența vieții duhovnicești, despre interiorul vieții noastre duhovnicești, noi ne referim la slava Lui cea dumnezeiască. Pentru că taina noastră, a celor care trăim cu Dumnezeu, e slava Lui cea veșnică. Căci El, Cel peste toate, coboară în noi prin slava Lui cea veșnică și ne curățește, ne luminează și ne sfințește continuu, pentru că ea e viața, bucuria, cunoașterea, pacea și împlinirea noastră de acum și veșnică.

Dar slava Lui coboară în noi, aici, în Biserica Sa, în cei care rămânem pentru totdeauna ai Bisericii Sale! Primim slava Lui la Botez, la Botezul nostru sacramental pentru prima oară în viața noastră, dar o primim și la orice Taină și Slujbă a Bisericii. Ori de câte ori ne întâlnim cu Episcopul și cu Preotul și primim rugăciunile și binecuvântările lor, noi primim slava lui Dumnezeu. De aceea, a veni la Biserică înseamnă a veni să primești slava lui Dumnezeu. Înseamnă a veni să primești viața Lui în tine însuți. Pentru că nu poți trăi duhovnicește, nu poți trăi veșnic, dacă nu ai slava Lui în tine însuți.

– Și la ce îmi folosește slava Lui în viața mea de zi cu zi?

– La tot ceea ce faci! Ca să trăiești, ca să mergi, ca să gândești, ca să îți faci mâncare, ca să mergi la cumpărături, ca să citești, ca să te rogi, ca să te bucuri, ca să faci orice lucru din viața ta ai nevoie de slava lui Dumnezeu în tine însuți. Pentru că ai nevoie de El, de Cel care te umple mereu de slava Lui, pentru ca să trăiești și să fii viu duhovnicește și să te bucuri în mod real.

Că oamenii se tot întreabă de ce nu le e bine în viață. De ce toate le stau împotrivă…Simplu: pentru că nu trăiesc clipă de clipă cu Dumnezeu! Căci dacă am trăi cu Dumnezeu în mod continuu, cotidian, după cum trăim cu oamenii, am fi cei mai fericiți de pe pământ. Și cum să nu fii fericit, când Dumnezeu te luminează, te călăuzește, te acoperă, te bucură, te umple de viața Lui în mod continuu? Și cum să nu fii fericit, dacă fericirea e atât de ușor de trăit?

– Și cum e fericirea așa de ușor de trăit?!

– E iarăși simplu de înțeles! Pentru că fericirea noastră începe în momentul când noi ne botezăm, când noi suntem mirunși și apoi împărtășiți cu Domnul. Căci prin aceste 3 Dumnezeiești Taine ale Bisericii, noi devenim credincioșii lui Dumnezeu, fiii Lui duhovnicești și de aici încolo începe fericirea noastră continuă, care se înveșnicește odată cu adormirea noastră. Pentru că atunci când ai vreo problemă, când ai vreo neliniște, când ai păcătuit cu ceva, ai imediat Taina Mărturisirii lângă tine. Te duci la Duhovnicul tău, te spovedești, te umpli de iertarea lui Dumnezeu și de puterea Lui de a învinge tot păcatul și toată neliniștea și toată îndurerarea din tine însuți și ești fericit. Și te umpli de infinită bucurie când, după ce te spovedești, te împărtășești cu Domnul, cu Bucuria noastră cea veșnică și ești cu El, cu Dumnezeul mântuirii tale. Și de aceea vii la Biserică cu cea mai mare ardoare, când înțelegi că aici este izvorul vieții pentru tine. Căci afli ce să faci cu viața ta, afli tot mai multe lucruri despre traseul vieții tale pe pământ, dar și despre traseul tău în veșnicie.

Pentru că viața liturgică a Bisericii – aceasta în care te spovedești, te împărtășești, participi la Slujbe, te închini, te bucuri –, crește tot mai mult în ochii tăi pe măsură ce citești despre ea. Viața liturgică a Bisericii, cu toate rânduielile și bucuriile ei tainice, le înțelegi pe măsură ce citești cărțile de Slujbă ale Bisericii și cărțile Sfinților Părinți și cărți diverse de teologie. Căci nu e de ajuns doar să vii la Biserică, ci trebuie să citești teologia Bisericii, trebuie să te rogi și să postești și să dai multă milostenie în viața ta, pentru ca să înțelegi taina care te bucură, adică viața cu Dumnezeu.

De aceea, eu, ca teolog, mă ocup de viața, experiența și teologia Bisericii în cărțile mele, pentru ca să potențez continuu bucuria dumneavoastră pentru viața cu Dumnezeu. Eu, online, nu pierd timpul, ci vorbesc despre cum e să fii și să trăiești ortodox în lumea aceasta. Pentru că e nevoie să vedeți cum trăiește, cum gândește, cum vorbește, ce mănâncă, ce face, ce citește, ce ascultă, ce dorește un om credincios, pentru ca să fiți și dumneavoastră credincioșii lui Dumnezeu. Și dacă ne-ați urmări pe fiecare zi, ați vedea că toate articolele noastre au o legătură interioară între ele. Pentru că toate vorbesc despre profunzimea și naturalețea vieții noastre cu Dumnezeu.

Căci poți, de la sine, atunci când nu ai nimic de ascuns, să vorbești despre viața ta. Poți vorbi despre viața ta cu Dumnezeu mult și bine, pentru că tu o trăiești efectiv, tu o trăiești zilnic. Și nu vorbești despre ceea ce nu știi, ci despre ceea ce știi, pentru că trăiești zi de zi această viață.

De aceea, azi, când vorbim despre înălțarea duhovnicească a Crucii Domnului în noi înșine, noi nu vorbim despre ceea ce nu știm, ci despre ceea ce trăim zilnic. Pentru că orice asceză a vieții noastre este o înălțare duhovnicească a noastră. Dacă postim, cum postim azi, trăim înălțarea sfântă a postului, adică curăția și luminarea și întărirea interioară pe care ni le aduce dumnezeiescul post. Dacă ne rugăm, iarăși, noi trăim înălțarea duhovnicească a rugăciunii. Pentru că ne luminăm, ne curățim, ne sfințim, ne umplem de înțelegeri sfinte rugându-ne. Când citim teologie, ne înălțăm duhovnicește. Când luptăm cu patimile din noi înșine, ne înălțăm duhovnicește. Când biruim răul prin bine, ne înălțăm duhovnicește. Și în toate virtuțile noastre, noi înălțăm Crucea Domnului în noi înșine, pentru că toată durerea și suferința pentru mântuirea noastră sunt înălțarea noastră duhovnicească.

Dar dacă nu vrem să ne înălțăm pe Crucea vieții duhovnicești, noi decădem tot mai mult. Dacă nu vrem să fim plini de rugăciune și de post și de milostenie și de iertare, vom fi plini de tristețe, de singurătate, de nesimțire, de bădărănie. Dacă nu vrem la Biserică, unde ne umplem de viața lui Dumnezeu, vom fi acolo unde ne vom umple de Iad și de chinurile cele veșnice. Pentru că nu există cale de mijloc între Paradis și Iad! Dacă nu ești cu Dumnezeu, atunci ești fără El. Și dacă ești fără El, atunci ești un întuneric viu, pentru că nu dorești slava lui Dumnezeu în tine însuți, care e viața și lumina ta veșnică.

Da, pe Cruce, Domnul părea „părăsit” de către toți!… Însă El tocmai atunci ne îmbrățișa pe toți și ne lucra mântuirea tuturor. Și noi putem părea „triști” și „neîmpliniți” în fața oamenilor care ne privesc din afară și care nu știu nimic despre noi! Dar dacă noi suntem plini de viața cu Dumnezeu, dacă suntem plini de bucurii veșnice, cum să ne mai doară faptul că unul sau altul spun tâmpenii despre noi?! Pentru că spun neadevărurile pe care le spun tocmai pentru că nu ne văd cu adevărat. Dacă ne-ar vedea, ar fi bucuroși pentru noi. Și ar fi bucuroși, pentru că și ei trăiesc aceeași viață cu Dumnezeu. Dar dacă omul nu te vede sau nu te poate vedea e pentru că nu trăiește cu Dumnezeu.

Căci, iubiții mei, taina vieții noastre e ascunsă în Dumnezeu (Colos. 3, 3)! Și ca cineva să o cunoască trebuie să le-o descopere Dumnezeu. De aceea, trebuie să ne dorim prietenia cu oamenii lui Dumnezeu, cu oamenii pe care Dumnezeu îi învață pe cele ale Sale, pentru ca să creștem în viața cu Dumnezeu. Asta nu înseamnă că nu putem fi prieteni cu tot omul! Ci, mai presus de toate, trebuie să ne dorim prieteni duhovnicești, pentru că ei ne ajută în mod real în viața noastră. Căci viața cu Dumnezeu o putem învăța de la cei care o trăiesc și nu de la cei care o batjocoresc. Și dacă suntem cu Dumnezeul slavei, cu Cel care ne umple pe noi de slava Lui cea veșnică, atunci suntem foarte fericiți. Pentru că suntem împliniți în mod fundamental, în mod adânc, în mod ființial, în adâncul persoanei noastre. Amin!

---

[1] Începută la 6. 52, în zi de luni, pe 12 septembrie 2022. Cer senin, temporar noros, 16 grade, vânt de 11 km/ h.

[2] Aluzie la cuvintele Patriarhului Daniel Ciobotea din ultima sa predică: „În Cruce este ascunsă puterea Învierii, pentru că Sfânta Cruce ne arată iubirea smerită și milostivă a lui Hristos, care este mai tare decât moartea, mai tare decât frica de moarte, decât instinctul conservării”, cf. https://basilica.ro/patriarhul-daniel-puterea-invierii-este-ascunsa-in-smerenia-crucii/.