Lună: septembrie 2022

Iubiții  mei[1],

hirotonia întru Diacon e începutul slujirii preoțești, e intrarea noastră în intimitatea lui Dumnezeu, e împuternicirea noastră harică pentru a-I sluji Lui sacramental, iar toate treptele preoțești sunt profund diaconale. Pentru că Διάκονος [Diaconos] înseamnă slujitor sau ajutător[2] al oamenilor. Iar Diaconul e acela care îi slujește și îi ajută pe oameni în viața lor cu Dumnezeu.

Însă Diaconul îi ajută pe cei credincioși prin aceea că se supune întru toate Preoților și Episcopilor în slujirea sa. Din slujirea Diaconului noi învățăm ce înseamnă să ne tăiem mereu voia noastră, să facem mereu ascultare. Pentru că Diaconul e mereu la dreapta Preotului sau a Episcopului când slujește și el cere mereu binecuvântarea și rugăciunea lor în slujirea lui. El nu poate sluji fără ei, dar cu ei poate să slujească întotdeauna. Nici Preotul nu poate să slujească toate Slujbele Bisericii, pentru că pe unele le slujește numai Episcopul. Și când slujește Episcopul, atunci toți Preoții și Diaconii slujesc împreună cu el, pentru că împreună cu Episcopul pot sluji toate Slujbele Bisericii.

Episcopul îl hirotonește pe Diacon, dar și pe Preot, însă nu poate să îi înlocuiască pe aceștia. Căci, la rândul său, și Episcopul a fost mai întâi Diacon și mai apoi Preot, iar veșmintele lui diaconale și preoțești, în parte, se află sub cele episcopale. Semn că el a trecut prin aceste trepte preoțești, că le-a trăit și le-a depășit în ființa sa, ele fiind cuprinse în slujirea sa episcopală.

De aceea și eu, ca Preot, am depășit treapta preoțească a diaconatului, dar ea a rămas adânc imprimată în mine. Pentru că slujirea mea diaconală se prelungește continuu și se împlinește în slujirea mea preoțească. Iar Diaconul e omul rugăciunii și al împreunei slujiri liturgice. Și nu ai cum să nu fii diaconal atunci când te rogi, pentru că stărui în rugăciune pentru întreaga Biserică. Și, ca Preot, ești împreună-slujitor cu toți ceilalți membri ai ierarhiei bisericești, pentru că împreună cu ei duci la capăt toate Slujbele Bisericii.

Când am fost hirotesit Duhovnic și apoi Iconom Stavrofor, după cum v-am mărturisit altădată, am trăit noi umpleri de har preaminunate. Pentru că orice Slujbă a Bisericii e plină de harul ei aparte. Și am trăit toate hirotoniile și hirotesiile dumnezeiește, în mod harismatic, pentru că Preoția lui Dumnezeu este harismă preamare și preadumnezeiască și, prin ea, Dumnezeu lucrează minuni imense prin noi, nevrednicii.

Tocmai de aceea, dacă vrei să vezi minunile lui Dumnezeu în Preoția ta, trebuie să stai treaz, mereu treaz. Trebuie să fii atent la toate detaliile slujirii și ale vieții tale și să te umpli din destul de slava lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu te surprinde în orice zi! Cei care intră în altarul slavei Sale sunt mereu bucurați de Dumnezeu, mereu curățiți, luminați și sfințiți prin minuni imense. Dar pentru ca să le vezi, pentru ca să le trăiești, trebuie să fii treaz, mereu bucuros, mereu smerit, mereu plin de toată delicatețea în relația ta cu Dumnezeu și cu oamenii. Pentru că aici, în altarul milei Sale, ca Preot, nu vezi cu ochii, ci cu sufletul tău! Și sufletul tău trebuie să vadă minunile lui Dumnezeu, să se bucure dumnezeiește de ele și să le mărturisească cu toată inima.

Dar nu te poți bucura de minunile Sale, dacă nu ești cu totul al Său! La catedră, la bancă, la prezidiu, la cântar, la sapă nu ți se cere să fii absolut curat și deschis pentru relația cu Dumnezeu și cu oamenii. Sau nu îți cer prea mulți acest lucru…Dar aici, în altarul cel preasfânt al Bisericii, Dumnezeu Însuși îți cere ție, Preotului Său, să fii cu totul duhovnicesc, cu totul sfânt, cu totul deschis, să fii o carte deschisă pentru toți. Pentru că oamenii trebuie să citească în cartea vieții tale, în cuvintele și în slujirea ta, mila și iubirea și bunătatea Sa. Oamenii trebuie să vadă în mine pe Dumnezeu, pentru ca să fie și ei autentici. Vrem autentici, vrem verticali, vrem preasfinți Slujitori ai lui Dumnezeu, pentru că vrem să fim și noi ca ei.

Dar când încerci să fii ceea ce vrei să fii, atunci vezi cât de greu e să fii ceea ce îți dorești să fii. Pentru că una e să îți dorești să fii fără pată și să fii foarte înțelept în cele ale lui Dumnezeu și alta e ceea ce reușești să fii. Și credincioșii, la început, cer multe de la Slujitorii lui Dumnezeu și prea puține de la ei. Dar când cresc în viața lor cu Dumnezeu, atunci înțeleg că nu poți cere ceea ce nici tu nu faci. Căci viața cu Dumnezeu nu e o treabă ușoară, nu e o treabă de o zi sau două, ci e o nevoință de fiecare clipă. Și ești tare cu adevărat nu când ți-e bine și totul e bine în viața ta, ci ești tare duhovnicește când ești mereu același. Dar slăbiciunile noastre sunt multe și sunt grele, și una spunem, dar alta facem cel mai adesea…

Și Diaconul e cel care te ridică din păcatul tău, care te povățuiește spre viața cu Dumnezeu, care te ajută și când ți-e bine, dar și când ți-e rău. Că noi avem nevoie și să ne bucurăm dumnezeiește, dar și să ne întristăm duhovnicește pentru păcatele noastre. Și când ești diaconal, atunci ești atent și paternal cu toți, pentru că toți avem nevoie de mila lui Dumnezeu.

La întâlnirea de 25 de ani de la terminarea Seminarului, Părintele Iulian Constantinescu[3], colegul nostru, era Diacon. În scurt timp a devenit Preot în Craiova. Și mă uitam la veșmintele și la gesturile sale liturgice, la transpirația și la emoțiile sale, la stânjeneala sa că slujește în fața colegilor săi, și mă regăseam în slujirea lui. Pentru că eu am transpirat și transpir mereu în veșmintele liturgice și orice Slujbă a mea e plină de emoții și de bucurii sfinte.

Marți seara, la Alexandria, la pomenirea Sfântului Alexandros al Constantinopolului, pentru ca să fim ținuți treji la Slujbă, un Arhidiacon robust, cu voce puternică, deși avea microfonul în mână, a călcat pedala vocii în mod puternic. Și am simțit imediat râvna sa pentru slujire și claritatea vocii și a bărbăției sale. Căci Episcopii de aceea își aleg Arhidiaconii din cei mai buni cântăreți – și ar trebui și din cei mai buni oameni duhovnicești din jurul lor – : pentru ca mesajul lor să răsune, să fie auzit cu putere. Că una e să fii șters ca voce și greu de auzit și alta e să fii tunător și acrobatic din punct de vedere muzical, când vine vorba de a coborî și a urca glasul în mod liturgic.

Însă, deși îmi place uneori, pentru diversitatea muzicală, slujirea mai multor Diaconi la un loc, totuși prefer un Diacon duhovnicesc, unul cu o voce plină de pocăință și de experiență sfântă, care, atunci când cântă, să mă facă să plâng, să mă facă să mă pocăiesc și nu să mă distreze ca la concert. Pentru că ascult muzică de concert, atunci când știu că sunt la concert. Dar când sunt la Biserică, eu nu vreau să mă simt la concert, nu vreau să fiu distrat, ci străpuns duhovnicește în inima mea. Pentru că la Slujbele Bisericii noi trebuie să ne pocăim, să ne trezim, să ne ridicăm din morți, să ne umplem de simțiri și de gânduri sfinte și nu să ne pierdem în cadențe melodice.

Și, deși știu cum se slujește plin de pocăință și de cutremurare sfântă, nici eu nu pot sluji în public după cum îmi place. Doar în casă îmi permit, împreună cu Doamna Preoteasă, să slujesc, să cânt, să mă rog cu tânguirea mea cea mai adâncă, pentru că știu că aici nu pot fi deranjat de nimeni în sinceritatea pocăinței și a slujirii mele. Dar cum oamenii se așteaptă mai puțin la confesiuni muzicale, ci mai mult la slujirea rapidă a Slujbelor, irizările pocăinței mele sunt dozate, sunt strecurate pe ici pe colo în slujirea mea, pentru ca să nu bat prea mult la ochi. Și îmi pare rău că sunt nevoit să practic acest fel de cameleonism liturgic, dar sinceritatea frustă în materie de slujire, de cântare și de predicare e încă o hrană grea pentru mulți. Și e o hrană grea pentru Biserică, pentru că sunt puțini cei care vor să se facă expliciți pentru toți. Și așa, fiecare își atenuează vocea, slujirea, prezența, pentru ca toți să părem „la fel”…

Sunt diaconal în modul în care scriu, corectez, editez cărți și le dărui tuturor, pentru că mă interesez de mâncarea teologică a tuturor. Știu valoarea cărților mele, știu ce rodesc ele, cât adevăr e în ele, pentru că de ele au nevoie foarte mulți oameni.

Sunt diaconal când spovedesc, pentru că mă îngrijesc ca oamenii să stea pe fotoliu, iar eu stau în picioare, cocoșat și transpirat în fața lor, ca să le ascult păcatele și viețile. Pentru că mă interesează în primul rând odihna lor, nu odihna mea.

Sunt diaconal când îmi vizitez enoriașii și prietenii, pentru că nu mă gândesc în primul rând la ce îmi place mie, ci la ce le place lor. Și când te gândești astfel, vrei ca ei să se bucure și nu aștepți ca tu să fii bucurat.

Sunt diaconal în ascultarea mea față de oameni, față de toți oamenii. Pentru că nu iau pe nimeni la modul ușor, ci bag la cap tot ce mi se spune. Și sunt mulțumitor pentru ceea ce Dumnezeu mă învață prin robii Săi.

Sunt diaconal față de toate darurile lui Dumnezeu și ale oamenilor din viața mea, prin aceea că le reutilizez spre folosul tuturor. Nu mă bucur doar eu de ele, ci le pun pe toate în folosul tuturor.

Sunt diaconal prin modul în care trăiesc și în care mă pregătesc pentru moarte. Pentru că eu nu știu când voi muri, dar până atunci știu cât de multe lucruri am de făcut. Și pentru că sunt enorm de multe lucruri de făcut, pe fiecare zi lucrez la treaba asta, la lucrurile mele, la lucrurile pe care eu trebuie să le fac, pentru că nimeni nu le mai poate face în locul meu.

Sunt diaconal în slujirea mea preoțească, pentru că ascult toate și I le spun lui Dumnezeu. Pentru că nu eu rezolv problemele oamenilor, ci Dumnezeu le rezolvă pe toate ale noastre. Și, ca Slujitor al Lui, eu nu sunt cel care termin slujirea, ci eu sunt cel care o încep cu ajutorul Lui.

Căci, iubiții mei, slujirea noastră preoțească este egală cu zero, dacă nu simți coborârea slavei Lui în slujirea ta! Dar când El coboară la noi prin slava Lui și e cu noi, atunci nu mai contează cât de stângaci am slujit eu, cât de impropriu Lui, pentru că El a făcut totul. Fac Proscomidia, punem apa înainte, punem uleiul, punem coliva, sfințim și binecuvântăm toate…Dar dacă m-aș simți singur făcând toate acestea, dacă n-aș simți cu mine pe Dumnezeu și pe Sfinții și Îngerii Lui, dacă m-aș simți și aș fi cu totul singur, atunci, o, Dumnezeule, ar fi groaznic!…Pentru că eu aș sluji la pereți, aș sluji în gol, aș sluji nimănui…

Însă când simți că Dumnezeu e Cel care face minuni negrăite prin tine, clipă de clipă, atunci nu mai spui că slujești, ci că ești părtaș modului în care El, Dumnezeul nostru, ne slujește pe noi. Pentru că El, de fapt, e Cel care slujește toate, iar noi suntem martorii nevrednici ai milei Sale…

De 17 ani de zile sunt martorul lui Dumnezeu. Martorul minunilor Lui din altar și de peste tot unde slujesc. Altarul e ușa interioară spre viața cu Dumnezeu. De aici scoatem toată bogăția teologiei lui Dumnezeu și a vieții sfinte. O scoatem și o dăruim tuturor fără plată. Căci mântuirea e darul iubirii lui Dumnezeu pentru toți oamenii.

Vă mulțumesc mult pentru că îmi sunteți aproape! Dar și eu vă sunt aproape! Vă sunt aproape prin toate rugăciunile, slujirile și eforturile mele ascetice. Vă sunt aproape, vă port în mine și sunteți cu mine tot timpul. Și asta înseamnă că vă cunosc și mă cunoașteți. Căci dacă nu v-aș cunoaște, nu v-aș avea în mine tot timpul.

Toată binecuvântarea din partea mea și mult spor în tot ceea ce faceți! La mulți ani și multă împlinire! Amin!

---

[1] Începută la 16. 59, în zi de vineri, pe 2 septembrie 2022. Cer înnorat, 20 de grade, vânt de 6 km/ h, după ce a plouat îndelung.

[2] Cf. Friberg Greek Lexicon, 6.268, apud BW 10.

[3] A se vedea: https://www.facebook.com/constantinescu.iulianmihai.3.

Iubiții mei[1],

tânărul a plecat întristat [ἀπῆλθεν λυπούμενος] de la Domnul [Mt. 19, 22, BYZ]! N-a plecat bucuros, ci întristat, pentru că nu a putut să accepte cuvântul Lui. Și ni se spune și de ce: „căci era având averi multe [ἦν γὰρ ἔχων κτήματα πολλά]” [Ibidem]. Dar nu averile l-au făcut să nu accepte cuvântul Domnului, ci alipirea lui pătimașă față de posesiunile sale materiale. Căci mașinile, casele, banii, pământurile noastre nu sunt legate de noi, de inima noastră, dacă noi nu ne legăm pătimaș de ele. Dar când noi le lăsăm să intre cu totul în inima noastră și ajungem să fim cu totul telurici, ceea ce avem devine piatra noastră de mormânt.

Pentru că Domnul i-a propus tânărului să aleagă viața cea dumnezeiască, cea care te face să zbori cu toată ființa ta spre cer. I-a propus viața și nu moartea! Căci i-a spus: „Dacă voiești a fi desăvârșit [Εἰ θέλεις τέλειος εἶναι], du-te [ὕπαγε], vinde-ți averile tale și dă-le săracilor și vei avea comoară în cer [πώλησόν σου τὰ ὑπάρχοντα καὶ δὸς πτωχοῖς καὶ ἕξεις θησαυρὸν ἐν οὐρανῷ]! Și [apoi] vino [καὶ δεῦρο], urmează-Mi Mie [ἀκολούθει Μοι]!” [Mt. 19, 21, BYZ].

Pentru că desăvârșirea duhovnicească presupune încrederea cu totul în Domnul. Ca să ajungi campion la natație sau la atletism trebuie să ai încredere în antrenorii tăi, dar și în pregătirea ta zilnică. Te lași călăuzit de sfaturile lor, dar și de propria ta experiență, de propria ta dexteritate sportivă. Tot la fel, când vine vorba de viața duhovnicească, ucenicul se încrede cu totul în Părintele său duhovnicesc, pentru că vede că numai în ascultarea totală față de el crește bine în fiecare zi. A te împotrivi înseamnă a decădea continuu, dar a asculta înseamnă a zbura tot timpul spre Dumnezeu.

Și Domnul i-a cerut tânărului să se dezlipească interior de averile sale, pe care nu el le făcuse, ci părinții lui, pentru ca să Îi urmeze Lui. Să se dezlipească de ceea ce moștenise …Iar în lupta noastră cu patimile, noi asta facem: ne dezlipim interior de fiecare în parte, pentru ca să nu mai trăim păcătos, ci dumnezeiește viața noastră. Căci nu băutura e cauza beției, ci scufundarea noastră în alcool, pierderea noastră în amețeala euforică. Nu femeia e cauza curviei noastre, ci pierderea noastră în plăcerea trupească, care, pe loc, pare „odihnitoare”, pare „împlinitoare”, dar nu este. Căci nici banii, nici plăcerea, nici cruzimea față de oameni și animale, nici voința exercitată împotriva noastră nu ne odihnesc, pentru că pe noi ne odihnește numai Dumnezeu. Prezența Lui în noi prin slava Lui ne odihnește în mod real.

Și de aici înțelegem că noi nu am fost creați de El pentru o viață telurică, pentru o viață la întâmplare, ci pentru o viață ascetică și liturgică, pentru o viață continuu doxologică, pentru o viață de sfințenie. Căci dacă ne-ar fi împlinit ceva din lumea aceasta, atunci am fi mers, am fi câștigat lucrul acela și am fi făcut abstracție de toți și de toate. Dar pe noi nu ne împlinește nimic din ceea ce vedem și putem obține! Pentru că noi nu suntem obiecte, ci persoane libere și conștiente și care trăim și ne împlinim numai în comuniunea cu Dumnezeu și cu oamenii. Și când tânărul a preferat averile, averile moștenite, pentru care nu muncise, în locul relației cu Dumnezeu și cu oamenii, el a ales tristețea, nefericirea veșnică, pentru că a ales să nu se împlinească interior în viața lui.

Căci a-L urma pe Domnul înseamnă a fi cu El în tine însuți. Pentru că noi nu mergem în spatele Lui, nu mergem la o anume distanță față de El, ci cu El în noi înșine, pentru că El e în noi prin slava Lui. Și fiind cu noi tot timpul și interior nouă, a-L urma pe El înseamnă a accepta orice luminare din partea Lui, pentru că aceea e voia Lui cu noi. Și dacă voia Lui cu noi El ne-o revelează în noi înșine, în intimitatea abisală cu noi, înțelegerea a toate se bazează pe această relație a noastră cu El. Căci noi nu gândim egoist, singularizant ceea ce trăim, ci le gândim împreună cu Dumnezeu pe toate pe care le vedem și le trăim.

Citesc adesea cărți istorice și științifice și urmăresc contribuția fiecărui mare om la dezvoltarea științifică și tehnologică a lumii. Și observ că aportul lor, adesea, e foarte mic, dar inovator, și pentru acel mic aport ei sunt „mari” pentru oameni. Dar citesc, în același timp, și teologie dumnezeiască și văd cum aportul Sfinților, în materie de fapte și de fraze experiențiale e mult mai mare decât al oamenilor de știință și de tehnologie. De ce? Pentru că Sfinții trăiesc și gândesc împreună cu Dumnezeu, pe când oamenii științei pot fi și necredincioși. Și când gândești împreună cu Dumnezeu, atunci ai o experiență abisală, mântuitoare, pentru că cunoașterea ta e în același timp și mântuirea ta.

Pentru că viața ortodoxă înseamnă a trăi, a înțelege și a te sfinți împreună cu Dumnezeu. Ceea ce eu fac zilnic mă mântuie, pentru că mântuirea e continua mea curățire, luminare și sfințire în relația mea cu Dumnezeu. Slujirea de la Biserică se îmbină cu totul în ființa mea cu munca mea teologică de acasă. Oriunde mă duc, eu Îi slujesc lui Dumnezeu, și în orice loc eu scriu, gândesc, trăiesc teologic. Pentru că Dumnezeu e în tot locul și în tot timpul cu fiecare dintre cei care Îl iubesc pe El, pentru că El e în ei prin slava Lui cea veșnică.

Dar bogatul în patimi nu intră în Împărăția lui Dumnezeu [Mt. 19, 24], pentru că el le iubește pe cele de aici, de pe pământ. Nu bogăția îl face greoi pentru zborul mistic, ci patimile lui! Căci patimile ne trag în jos, în timp ce viața noastră e pentru o continuă verticalitate dumnezeiască. Și chiar dacă acum, în clipa de față, noi suntem pătimași, nimic nu e imposibil în viața cu Dumnezeu [Mt. 19, 26]. Pentru că noi putem lepăda, cu harul lui Dumnezeu, toată patima și tot păcatul și ne putem pocăi și trăi cuviincios împreună cu Dumnezeu.

Iar rugăciunea noastră pentru mântuirea tuturor are la baza ei mila lui Dumnezeu față de noi, dar și uluitoarea noastră plasticitate interioară. Căci noi ne putem modela după Dumnezeu, după cum ne-am modelat după patimile de rușine o viață întreagă. Dacă le-am slujit demonilor în nebunia noastră, noi Îi putem sluji cu atât mai mult lui Dumnezeu, pentru că El ne-a creat tocmai pentru viața cu El. De aceea, orice om se poate schimba, se poate pocăi, se poate sfinți la orice vârstă, pentru că Dumnezeu e Cel ce ne zidește duhovnicește. Și când noi ne rugăm pentru toată lumea, pentru pocăința și mântuirea ei, credem că Dumnezeu îl poate mântui pe orice om. Și El ne mântuie pe toți, dacă renunțăm la nebunia patimilor noastre pentru viața cu El.

Pe 4 septembrie 2005 am fost hirotonit Diacon, adică am fost introdus în Preoția Dumnezeiască a Bisericii. Au trecut de atunci 17 ani, dar au fost plini de slujire și de creație dumnezeiască. Pentru că am muncit și muncesc pentru Biserica lui Dumnezeu și pentru țara mea și pentru tot omul care îmi va cunoaște opera teologico-literară de aici încolo. Căci am fost chemat la slujirea Lui și m-am pus cu totul în slujirea Lui și de aceea sporesc mereu toate cele ale mele. Pentru că nu le păstrez doar pentru mine, ci toate ale mele sunt spre slujirea tuturor.

Căci, iubiții mei, noi toți suntem chemați de Dumnezeu la slujirea Lui. Și noi toți trebuie să facem ca harul Lui, care e în noi, să nu fie în zadar [I Cor. 15, 10]. Și ca să nu fie în zadar, trebuie să ne ostenim mereu [Ibidem] pentru slujirea Lui. Căci, prin harul Lui, care e în noi [Ibidem], putem să facem tot lucrul cel bun și mântuitor. Dar a te osteni înseamnă a munci din greu toată ziua. A munci la Slujbe, a munci la cititul Cărților Sfinte, a munci la traducerea lor, la editarea lor, la ajutorarea semenilor noștri, la creșterea copiilor, la ținerea caselor și a Bisericilor și a Mănăstirilor noastre. A te osteni înseamnă a te epuiza zilnic. Și dacă te epuizezi, atunci înțelegi în mod real nevoia odihnei. Căci mulți se culcă cu energie, veseli, în putere și nu sleiți de puteri și plini de oboseală. Dar dacă Îi slujești Domnului, atunci calea Lui e osteneala cea multă, dar plină de împlinire dumnezeiască. Amin!

---

[1] Începută la 6. 24, în zi de joi, pe 1 septembrie 2022. Cer senin, temporar noros, 19 grade, vânt de 10 km/ h.

Iubiții mei[1],

astăzi a început noul an bisericesc, anul bisericesc 2022-2023, și anul bisericesc începe la 1 septembrie în fiecare an, pentru că la 1 septembrie Domnul Și-a început activitatea Sa învățătorească pe pământ[2]. Și a început să ne învețe pe noi despre cele ale Sale pornind de la cartea Sfântului Profet Isaias. Sfântul Lucas, în Evanghelia sa, ne prezintă textul Sfântului Isaias la 4, 18-19 și el e acesta: „Duhul Domnului [este] în[tru] Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei zdrobiți [cu] inima, să propovăduiesc robilor eliberarea [ἄφεσιν] și celor orbi recăpătarea vederii, să trimit [pe cei] împilați în eliberare [ἐν ἀφέσει], să propovăduiesc anul cel plăcut al Domnului [κηρύξαι ἐνιαυτὸν Κυρίου δεκτόν]”, cf. BYZ.

În LXX, textul e la Is. 61, 1-2 și e următorul: „Duhul Domnului [este] în[tru] Mine [Πνεῦμα Κυρίου ἐπ᾽ Ἐμέ], pentru care M-a uns pe Mine să le binevestesc celor săraci, M-a trimis pe Mine să-i vindec pe cei zdrobiți [cu] inima, să propovăduiesc celor robiți iertarea și celor orbi vederea, să chem anul cel plăcut al Domnului”. Și în ambele variante textuale vedem că e vorba despre Fiul Tatălui, Cel întru Care Se odihnește Duhul Sfânt, Cel deoființă cu Tatăl și cu Fiul. Iar „anul cel plăcut al Domnului [ἐνιαυτὸν Κυρίου δεκτόν]” [Lc. 4, 19, BYZ] e anul trăit în ascultare de Dumnezeu.

Căci Domnul a intrat atunci în sinagoga iudeilor, în adunarea lor, pentru a vorbi despre Sine. Pentru a le arăta că Vechiul Testament, în mod tainic, vorbește despre întruparea Lui și despre viața Lui cu noi, aici, pe pământ, pentru mântuirea noastră. Așa că cine nu înțelege realitatea hristologică a Vechiului Testament, aceea că Scriptura veche vorbește în mod tainic despre Hristos Domnul, acela nu înțelege că toată Scriptura vorbește despre Dumnezeul nostru treimic. Căci Dumnezeu S-a revelat pe Sine în Scriptură în mod tainic, dar și explicit, pentru ca noi să știm că Dumnezeul nostru e treimic. Că Tatăl, Fiul și Sfântul Duh este Dumnezeul mântuirii noastre, pentru că Dumnezeul nostru este în trei persoane.

Domnul derulează cartea Sfântului Isaias, pentru că atunci cărțile erau sub formă de suluri, și citește în auzul tuturor cele două versete [Lc. 4, 17, BYZ]. După care le revelează faptul plin de bucurie că „astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre [σήμερον πεπλήρωται ἡ Γραφὴ αὕτη ἐν τοῖς ὠσὶν ὑμῶν]” [Lc. 4, 21, BYZ].

Însă, Scriptura S-a împlinit în El, în persoana Sa, căci în El locuia Duhul Sfânt în mod ființial! În urechile lor s-a împlinit revelarea de Sine a Domnului. Căci El a vorbit despre taina Lui, despre viața perihoretică a Dumnezeului nostru treimic. Pentru că persoanele dumnezeiești Se întrepătrund reciproc și conlocuiesc datorită unității Lor de ființă. Căci cele trei persoane dumnezeiești au aceeași ființă dumnezeiască.

Dar când Domnul ne-a vorbit despre Sine, potrivit revelării Sale în Scriptură, El ne-a arătat că Scriptura se actualizează în mod continuu. Pentru că și noi avem slava lui Dumnezeu în noi înșine, primită la Botez, și viața noastră cu Dumnezeu este o viață harismatică. Fapt pentru care, Dumnezeu nu ni Se revelează nouă din afară, ca Dumnezeu străin, necunoscut nouă, ci ca Dumnezeul a Cărui slavă veșnică e în noi și cu Care noi trăim în mod intim. Și când El ne vorbește despre Sine, ne vorbește dinăuntru nostru, în mod tainic, în orice clipă a vieții noastre, pentru că viața cu El e o continuă cunoaștere vie a Lui.

De aceea, anul cel plăcut al Domnului e fiecare clipă trăită împreună cu El. Și noi am început anul cu Domnul, cu rugăciunea vie, smerită înaintea Lui, pentru că așa vrem să trăim tot timpul: liturgic. Iar a trăi liturgic înseamnă a trăi în rugăciune, în slujire continuă a Lui, în facere de bine față de orice om, în continuă curățire de patimi. Căci numai așa noi ne simțim împliniți: dacă facem mereu binele lui Dumnezeu, împreună cu El, și fără să privim la fața celui pe care îl ajutăm. Pentru că toți avem nevoie de ajutor, de iubire și de prietenie.

Adesea, oamenii disprețuiesc predicile Bisericii sau nu-și bat capul cu ele. Adică nu vor să le asculte, să le aprofundeze, să încerce să le înțeleagă. Și aceasta, pentru că ei consideră că ele nu rimează cu viața lor, că ele n-au de-a face cu viața lor cotidiană, pentru că predicile nu-i ajută în mod faptic. Însă, predicile Bisericii au de-a face tocmai cu viața noastră de zi cu zi, cu cea de fiecare clipă! Căci dacă ești cu Dumnezeu tot timpul și asculți voia Lui în fiecare clipă, viața ta e dumnezeiască. Viața ta e plină de frumusețe, de curăție și de sfințenie, iar tu ești un om foarte împlinit.

Pentru că nu contează unde trăim, în ce oraș sau sat, sau ce fel de muncă depunem în fiecare zi, dar contează cum ne simțim interior. Dacă avem familie, casă, salariu, prieteni și nu ne simțim împliniți, atunci nu suntem împliniți și nici înțelepți. Căci dacă am fi înțelepți, atunci am trăi dumnezeiește pe pământ. Și dacă am trăi dumnezeiește, atunci am fi împliniți în fiecare clipă a vieții noastre. Iar viața noastră ar fi o continuă bucurie și împăcare, pentru că nu ne-am simți împliniți doar cu ceea ce se vede, ci și cu ceea ce nu se vede. Se văd cărțile pe care le scriem, se văd Bisericile pe care le zidim, se văd faptele bunele în folosul tuturor, dar nu văd toți împlinirea enormă pe care o trăim slujind zilnic lui Dumnezeu și oamenilor. Iar dacă n-aș fi împlinit cu ceea ce fac, orice aș face m-ar lăsa tot trist. Dar eu sunt împlinit cu ceea ce fac și mă bucur întru Dumnezeul mântuirii noastre, pentru că dincolo de slujirea, de cărțile și de viața mea, e El împreună cu mine și cu întreaga Lui Împărăție.

E El, acum și aici, dimpreună cu mine, după cum e și dimpreună cu dumneavoastră. Simțirea Lui în noi și cu noi e toată împlinirea noastră, pentru că acesta e semnul dumnezeiesc că noi Îl dorim pe El mereu și lucrăm poruncile Sale. Și când vorbim despre anul care Îi place Lui, vorbim de continua noastră viață cu El. Căci El nu e cu noi doar într-o zi anume sau doar într-o oră anume, ci e mereu cu noi, dacă și noi suntem mereu cu El.

Și ne rugăm la începutul anului bisericesc lui Dumnezeu, pentru că ne rugăm tot timpul Lui. Ne rugăm pentru ca să putem trăi dumnezeiește pe pământ. Ne știm păcătoșenia, ne știm neputința, nu ne credem Drepți înaintea Lui, dar așteptăm tot ajutorul de la El. În ciuda evidențelor, în ciuda tuturor împotrivirilor, în ciuda oricărui potrivnic, noi vrem să trăim cu Dumnezeu și trăim. Și viața noastră cu El, deși pare imposibilă, e o realitate cotidiană indescriptibilă, pentru că nu ai nicio înțelegere reală a vieții cu El până ce nu o trăiești. Pot să îți vorbească mulți despre viața cu Dumnezeu, pot să îți vorbească din interior, să îți vorbească cu multă sfințenie și claritate. Dar până ce nu o trăiești, nu o cunoști nicidecum.

De aceea, Domnul ne cheamă să trăim din plin viața cu El! Viața în curăție, în sfințenie și în cunoaștere dumnezeiască. Ceea ce numim viață „lumească” sau „obișnuită” e o viață amestecată cu patimi, adică o viață amestecată cu răutate demonică, cu stricăciune interioară. Dar dacă vrei să cunoști adevărata viață, viața cu Dumnezeu, atunci vei vedea ce profunzime abisală are viața și cât de plină de frumusețe sfântă este. Și așa cum, în clipa de față, nu postești, drăcui, furi, curvești, poți să te și înfrânezi și să te rogi și să postești și să ierți toate aproapelui tău, pentru că te bucuri neîncetat de iertarea lui Dumnezeu. Poți lăsa totul în urma ta, toată viața ta stricată! Te poți schimba într-o clipă! Pentru că poți lua decizia radicală de a fi mereu altul.

Și știu cum arată plictiseala cotidiană, a vieții „obișnuite”, dar și cum arată dinamismul continuu al vieții duhovnicești. Știu cum e să te plictisești de moarte, când nu faci nimic cu viața ta, dar știu și cum e să muncești toată ziua și să cazi lat în pat de oboseală, dar plin de har și de frumusețe dumnezeiască. Căci am, adesea, seri și nopți în care nu mă pot odihni, tocmai pentru că sunt plin de bucurie și de pace sfântă. Vreau să dorm și nu pot să dorm! Și nu pot să dorm nu pentru că am vreo grijă, ci pentru că gâlgâie în mine bucuria, țâșnește din mine rugăciunea, iar mintea mi-e clară ca un lac înghețat sub strălucirea lunii. Minte clară, limpede, tăioasă, iar inima începe să mă doară, pentru că vrea să doarmă. Și nu pot dormi, tocmai pentru că sunt prea împlinit, prea bucuros, prea împăcat cu toate.

Dar aceste trăiri sfinte și dumnezeiești le am pentru că muncesc, scriu, traduc, slujesc, mă rog, discut mereu despre cele dumnezeiești. Sufletul și trupul meu sunt într-o continuă mișcare în relația mea cu Dumnezeu, de aceea nu mă mai pot odihni când îmi doresc, când aș avea nevoie. Pentru că, atunci când te înveți cu primirea celor ale lui Dumnezeu, nu te mai poți opri din vederea și înțelegerea lor.

Vă doresc multă sănătate, pace și împlinire în viața dumneavoastră cu Dumnezeu! Și anii dumneavoastră de credință și de slujire a lui Dumnezeu să fie spre folosul întregii Biserici! Căci contează fiecare lucru pe care îl facem. Amin!

---

[1] Începută la 6. 34, în zi de miercuri, pe 31 august 2022. Cer senin, 21 de grade, vânt de 3 km/ h.

[2] Cf. Mineiul pe luna septembrie, ed. BOR 1986, p. 18-19.