Lună: octombrie 2022

Iubiții mei[1],

anul acesta am simțit nevoia profundă de călătorie și pelerinaj. Eu, omul scrisului, am început să învăț pasajele scurte, dar intense, ale colindării prin lume. Al 44-lea an al vieții mele a însemnat prima mea suire pe munte, la Babele și la Sfinx, unde mi-am dat seama că am nevoie de aer adevărat, întăritor, prima călătorie pe Transfăgărășan, până la Lacul Bâlea, lângă care m-am rugat în pace, la minus un grad, resimțit ca minus 4 grade, iar zăpada era de 30 de cm, prima oară la Giurgiu, odihnindu-mi ochii în apa Dunării, sub un soare strălucind în valuri, și mâncând primul borș de pește și primul oblețel prăjit. Iar eu nu mă duc să văd ceva anume, nu am o agendă standard de călătorie, ci mă las condus de Dumnezeu în diverse locuri. Mă duc atunci când sunt luminat de Dumnezeu să mă duc undeva și fără să fac prea multe pregătiri prealabile. Pentru că înțelegerea acestui an a fost că aceste drumuri rapide fac parte din respirația și creația mea. Mă odihnesc prin opriri bruște ale muncii mele, adevărate căderi de curent, pentru ca, în câteva ore să mă întorc cu idei, cu nuanțe și cu experiențe multiple învățate în timp rapid. Așa cum citesc zeci și sute de pagini pe rapid, în forță sau cum văd mii de imagini într-o zi, tot la fel și călătoresc. Pentru ca tot ce se petrece cu mine să mă odihnească creativ.

Căci anul acesta, pentru prima oară de la vârsta de 16 ani, am oprit mecanismul continuu al minții mele. Cel care a gândit, a scris, a editat, s-a rugat în continuu. N-am crezut că e posibil să mă opresc, așa, deodată, fără urmări dure, dar s-a petrecut acest lucru în drumul spre Bușteni, iar mai apoi la Predeal. A fost un efort de voință împlinit cu succes. Am trăit și eu statul degeaba, în micul meu concediu de 7 zile, am experimentat plimbarea doar pentru a privi și a mânca, dar timpul acesta, cu totul liber de muncă și gândire, m-a obosit.

M-a obosit odihna goală, fără conținut. Chiar m-a extenuat, pentru că nu puteam dormi din cauză că nu îmi consumasem energia de peste zi. De aceea, am înțeles că soluția pentru mine nu e odihna fără gânduri, nu e nici somnul prostesc, nu e statul într-un loc, ci plimbarea prin mai multe locuri într-o zi până la oboseală și epuizare. Adică niște călătorii și pelerinaje ascetice, care să mă scoată din ritmul meu scriitoricesc și editorial, dar, în același timp, să mă ridice la un nivel și mai mare de eficiență. Pentru că ieșitul și umblatul meu sunt ca o baie în apa înghețată, pentru ca, deodată, întregul meu trup, dar mai ales sufletul meu, să aibă parte de uluitoare trăiri duhovnicești și de minunate înțelegeri.

Așadar, s-a schimbat motivația interioară a mobilității pentru mine: ea e una preponderent medicală și creațională în același timp. Nu mă mai duc doar unde am nevoie, ci mă duc acum și acolo unde simt, cu toată ființa mea, că am nevoie pentru un motiv anume, de fiecare dată foarte personal. Așa că, de aici în colo, voi practica excursia și pelerinajul scurt, dar intens, în locul concediului sau al vacanței petrecute într-un singur loc. Mă voi mișca din loc în loc, voi schimba continuu traseele, pentru că mă interesează oboseala mea creativă și mai puțin unde sunt și ce văd. Ceea ce contează e cum mă simt, cât de bine mă simt, cât de multă nevoie am de un loc sau altul pentru viața mea.

A 215-a carte TPA e plină cu minuni și pe ea am publicat-o în ultima lună a lui 44. Anul în care mi-a murit tatăl, dar în care am trăit și cea mai echilibrată stare de sănătate. Dacă am renunțat la sare, la zahăr și la grăsimi de la sine, pentru că nu mai pot, în mod natural, să mai trec anumite limite, am început să slăbesc în mod evident și să mă adâncesc în mod împlinitor în tot ceea ce fac.

Mă grăbesc încet. Mă grăbesc în sufletul meu, dar nu și în trupul meu. Pentru că grijile și fricile care mă agită nu îmi folosesc la nimic, pe când liniștea și odihna trupului mă lasă să muncesc intens în sufletul meu. Iar graba mea e tot mai mult interioară și nu exterioară, fapt pentru care economisesc energie vitală și timp. Căci mă grăbesc să termin o carte și încă una și încă una, dar graba aceasta interioară înseamnă atenție la detalii, echilibru, liniștire, împăcare, bucurie, împlinire interioară.

Ascult, iau aminte, prefer naturalețea în orice situație, mă simt bine în discuțiile reale, tihnite. N-am timp de certuri și de rivalități energofage. Nu alerg după griji suplimentare, pentru că eu îmi simplific tot mai mult viața. Mă simt bine în orice casă și la orice masă unde am în față prieteni și confidenți și nu îmi place să mănânc cuiva timpul fără rost. Căci ceea ce nu îmi place mie să mi se facă, nici eu nu fac altora.

Rugăciunea, scrisul, munca, slujirea, cititul mă fac tot mai pașnic și mai adâncit în bucurie și în împlinire. În jurul meu simt multă pace și bucurie când creez și când slujesc, pentru că în mine e o enormă pace și bucurie. Dumnezeul mântuirii noastre mă călăuzește în fiecare zi și mă luminează să fac voia Lui. Mă întărește în tot drumul și în toată munca, îmi descoperă cine sunt cei din fața mea, cei cărora le vorbesc, îmi deschide inimile oamenilor.

De aceea, sunt împlinit și foarte mulțumitor lui Dumnezeu pentru toate! Căci toate lucrurile petrecute în viața mea mi-au întrecut orice așteptare bună. Și am nevoie doar să trăiesc spre slava lui Dumnezeu, să slujesc și să creez zilnic. Am nevoie să duc toate lucrurile mai departe. Pentru că știu câte am de făcut, cât de multe lucruri am de făcut în această viață.

Însă, în același timp, mă pregătesc să fiu tot mai încăpător, tot mai primitor, tot mai atent cu cei care sunt chemați de Dumnezeu la mari slujiri în Biserica Lui. Pentru că Dumnezeu mă luminează de ceva vreme să îi primesc pe cei care au nevoie de călăuzire teologică și duhovnicească. Să îi primesc și să îi îndrum cu multă atenție, pentru ca ei să ducă mai departe munca mea de traducere, de scriere, de editare, de slujire, de comunicare continuă. Căci ceea ce am primit, dărui, pentru ca, la rândul lor, cei care primesc de la mine să dăruie mai departe spre folosul tuturor. Din această dăruire continuă iese tot binele în Biserică și în societatea noastră. Iar noi, cu toții, avem nevoie de binele care ne umanizează, care ne învață să dialogăm și să muncim spre folosul întregii Biserici și al întregii lumi.

Am un bogat simțământ al recunoștinței. Cei care mă cunosc, știu că le mulțumesc adesea pentru toate, pentru toate pe care le-au făcut în viața mea și că îi am în inima mea și în rugăciunea mea continuu. Munca mea este o mulțumire și o recunoștință continuă pentru ce am primit de la Biserica mea și de la țara mea și de la oamenii din lumea întreaga care m-au ajutat și mă ajută. Pentru că toate ale mele s-au făcut, se fac și se vor face cu ajutorul multora și spre folosul tuturor. Iar eu vă mulțumesc tuturor prin tot ceea ce fac și prin întreaga mea dăruire de sine.

Căci persoana, viața și opera mea sunt dăruite întregii Bisericii și întregii lumi, pentru că simt în mod profund că viața mea e un dar imens al lui Dumnezeu. Pentru că El a folosit cutremurul din 1977 ca să mă țină în viață și, mai apoi, a făcut minuni peste minuni ca să pot trăi, să pot învăța, să pot crea, să pot sluji, să mă pot dărui tuturor. Și la astfel de minuni, eu nu pot răspunde decât în mod total, dăruindu-mă cu totul slujirii Sale.

Așa că orice lucru făcut de cineva, în folosul meu real, este evaluat de mine holistic, este evaluat ca un bine făcut pentru întreaga mea slujire în folosul tuturor. Căci orice lucru făcut pentru mine îl consider ca un lucru făcut pentru întreaga Biserică și pentru întreaga lume. Și pentru aceasta vă mulțumesc și iarăși vă mulțumesc, pentru că v-ați arătat buni și milostivi cu toții prin intermediul meu!

Vă doresc multă sănătate, pace, bucurie, echilibru, împlinire dumnezeiască! Vă doresc să vă mântuiți în fiecare zi cu bucurie și cu pace! Iar Dumnezeul mântuirii noastre, Dumnezeul nostru treimic, să ne călăuzească pe toți pe calea mântuirii noastre, ca să ne bucurăm veșnic de El, în Împărăția Sa, dimpreună cu Preacurata Stăpână, cu toți Sfinții și Îngerii Lui! Amin!

---

[1] Începută la 23.37, în zi de sâmbătă, pe 8 octombrie 2022. Cer senin, 13 grade, vânt de 3 km/ h.

Iubiții mei[1],

fariseilor celor iubitori de bani și care își băteau joc de Domnul [Lc. 16, 14, BYZ], El le-a spus: „Voi sunteți cei care vă îndreptați pe voi înșivă înaintea oamenilor [Ὑμεῖς ἐστε οἱ δικαιοῦντες ἑαυτοὺς ἐνώπιον τῶν ἀνθρώπων], dar Dumnezeu cunoaște inimile voastre [ὁ δὲ Θεὸς γινώσκει τὰς καρδίας ὑμῶν]. Că[ci mintea] cea înălțată în[tru] oameni [ὅτι τὸ ἐν ἀνθρώποις ὑψηλὸν], urâciune [este] înaintea lui Dumnezeu [βδέλυγμα ἐνώπιον τοῦ Θεοῦ]” [Lc. 16, 15, BYZ].

Căci cei care pozează pentru oameni, care doresc să fie crezuți Sfinți de către oameni, ei fiind păcătoși, n-au niciun câștig, pentru că Dumnezeu le știe inima lor rea. Pentru că mintea înălțată, înfumurată, mândră nu e o bucurie pentru Dumnezeu, ci o urâciune. Dar mintea care își recunoaște păcatele și care cere mereu mila Lui, aceea e o frumusețe mare înaintea lui Dumnezeu. Pentru că El, celor ce se pocăiesc și se smeresc continuu, le dăruie slava Lui din belșug. Și slava Lui cea veșnică e frumusețea cea negrăită a oamenilor lui Dumnezeu.

De aceea, când Domnul ne vorbește despre Lazaros și despre starea lui dureroasă, dar și despre starea de nesimțire a bogatului, nu ne vorbește despre realități pe care nu le cunoaștem, ci despre unele pe care le întâlnim la tot pasul. Și ne vorbește despre ele pentru ca să ne arate că Dumnezeu e atent la toată viața noastră socială și interioară. E atent la ce face fiecare, la cum se raportează fiecare față de ceea ce are, dar și la cum se raportează la cei din jurul său. Și Dumnezeu ne relatează ceva din apropiere, ceva ce putea fi văzut: despre situația unui om scăpătat, care zăcea pe străzi și aștepta să mănânce de pomană. Lazaros [Λάζαρος] era sărac și neajutorat, era bolnav și acoperit cu răni [Lc. 16, 20, BYZ]. Și el „fusese aruncat către porțile sale [ἐβέβλητο πρὸς τὸν πυλῶνα αὐτοῦ]”, [Lc. 16, 20, BYZ] ale bogatului. Iar Sfântul Lazaros nu dorea nimic mai mult decât să se sature din fărâmiturile care cădeau de la masa bogatului [Lc. 16, 21, BYZ].

Unul risipea tot timpul, trăia în exces, pe când altul dorea resturile de la masă, cele care se aruncau câinilor. Și Λάζαρος vine de la אֶלְעָזָר [El-azar] și înseamnă Dumnezeu a ajutat[2]. Pentru că istoria nu înseamnă toată viața noastră! Noi, în istorie, abia ne începem viața noastră, pentru că în veșnicie ne trăim în mod deplin cea mai mare parte a vieții noastre, care e veșnică. De aceea, când a murit Sfântul Lazaros, el nu a fost dus în Iad de către Sfinții Îngeri, așa cum a fost dus bogatul cel nemilostiv și indiferent față de alții [Lc. 16, 23, BYZ], ci a fost dus „întru sânul lui Avraam [εἰς τὸν κόλπον Ἀβραάμ]” [Lc. 16, 22, BYZ], adică în Împărăția Lui, dimpreună cu toți Sfinții și Îngerii Lui.

Căci Dumnezeu l-a ajutat pe Lazaros, pe cel neajutorat, dar l-a coborât în Iad pe bogatul cel neomenos. Pentru că atunci când nu mai ești om cu oamenii, când, datorită păcatelor tale, devii rece și respingător, atunci te faci asemănător demonilor. Pentru că demonii nu ne iubesc și nici nu ne doresc vreodată binele, ci numai răul. Dar noi, când trăim răul ca și când ar fi un bine, atunci devenim respingători, devenim urâți și pentru Dumnezeu și pentru oameni, pentru că pervertim totul în jurul nostru, atâta timp cât noi înșine ne-am strâmbat, ne-am pervertit interior, ne-am corupt. Și oamenii plini de întuneric, de corupție interioară, își apără modul lor stricat de-a fi. Căci ei, fiind pătimași, îți prezintă viața prin culorile urâte ale patimilor lor.

De aceea, Dumnezeu ne sfătuiește să nu ne împrietenim cu păcătoșii notorii, cu cei care păcătuiesc și se laudă cu păcatele lor, ci să ne împrietenim cu cei care se pocăiesc continuu pentru păcatele lor. Pentru că omul care cunoaște pocăința, cunoaște și durerea pentru păcate. Căci, după păcat, nu vine triumful, ci dezamăgirea și golirea noastră de bucurie. De aceea, cine se pocăiește, acela se vindecă și se înnoiește. Cine se pocăiește, acela se sfințește. Dar cine își ascunde păcatele și pozează a om Drept, acela rămâne în moartea lui, în Iadul său.

Pentru că bogatul a murit și a coborât în Iad [Lc. 16, 23, BYZ]! Și, în Iad, el era conștient de starea lui jalnică. Pentru că sufletul lui era în chinuri [ἐν βασάνοις][Lc. 16, 23, BYZ]. Și era în chinuri, după ce toată viața lui a trăit „veselindu-se în fiecare zi în mod strălucit [εὐφραινόμενος καθ᾽ ἡμέραν λαμπρῶς]” [Lc. 16, 19, BYZ].  Și după ce s-a distrat toată ziua, în toată viața sa, după moarte a câștigat Iadul…

În comuna Ghioroc, din județul Arad[3], s-a renunțat la adusul coroanelor la Înmormântare, pentru că se făcea prea multă murdărie în Cimitir. Și așa este! Și oamenii, în schimbul coroanelor și al florilor, dăruie acum banii familiei îndoliate și nu îi mai dau la florărie[4]. Un lucru foarte bun, care ar trebui urmat de către toți! Pentru că această milostenie pe care o dăm familiei, pentru a o ajuta, e una care ne ajută pe noi înșine mai întâi. Căci ce dăruim cu mâna noastră e milostenie spre iertarea noastră de păcate. Dar, la fel de bune sunt pentru noi și rugăciunea și milostenia altora pentru noi, spre iertarea noastră, pentru că acestea reprezintă iubirea lor față de noi. Pentru că atunci iubim cu adevărat: când facem milostenie și pomeni și Parastase pentru cei adormiți ai noștri.

Căci bogatul putea să dea puțin din resturile sale lui Lazaros, care cerea puțin, pentru ca sufletul lui să fie viu. În fiecare zi, pentru a fi vii, și noi putem să facem lucruri bune în viața altora. Dar preferăm să rămânem în egoismul și în nemilostivirea noastră decât să fim plini de viața lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, noi ne facem Iadul cu mâna noastră. Pentru că nu ne interesează de cei care suferă, de cei care au nevoie, de cei care vor iubirea noastră.

Risipa de bani și de mâncare e unul dintre păcatele mari ale lumii noastre. Cheltuim mult pentru distracții, dar nu și pentru culturalizarea noastră sau pentru a face milostenie. Nu cumpărăm o carte, dar cumpărăm carne și pâine și prăjituri cu duiumul. Și ceea ce ne prisosește nu dăruim, ci aruncăm la gunoi. După marile sărbători, tomberoanele dau pe-afară. Și nu-i vedem pe cei care n-au, pentru că îi vedem tot timpul. Sunt în ochii noștri și ne agasează pretutindeni, dar tocmai de aceea nu îi vedem.

Iar Iadul și Raiul nu sunt „povești”, ci realitățile veșniciei noastre! Pentru că Dumnezeu ne vorbește despre ele și ne spune că doar ele sunt felurile de viață veșnică ale noastre. Și sufletele, după moarte, sunt vii și conștiente de viața lor pământească, iar ele merg în Rai sau în Iad, potrivit vieții pe care au avut-o pe pământ. Căci sufletul nostru e creat de Dumnezeu odată cu trupul nostru și el se curățește sau se întunecă pe măsura vieții pe care o avem.

De aceea, iubiții mei, dacă prețuim viața noastră, atunci trebuie să prețuim veșnicia noastră. Pentru că noi ne naștem aici, în istorie, dar viața noastră nu se termină odată cu moartea, pentru că noi vom trăi veșnic. Și a ne prețui viața înseamnă a ne dori mântuirea noastră. Pentru că a ne prețui viața înseamnă a ne dori viața veșnică împreună cu Dumnezeu și cu toți Sfinții și Îngerii Lui.

Dacă ne-am irosit timpul, să ne pocăim pentru păcatele noastre! Dacă n-am știut ce e milostenia, să învățăm acest lucru în fiecare zi! Pentru că faptele noastre bune sunt cele care ne curățesc, ne luminează și ne sfințesc pe noi, căci slava lui Dumnezeu se coboară și rămâne în noi prin faptele noastre cele bune. Amin!

---

[1] Începută la 10. 42, pe 25 octombrie 2022, într-o zi de marți. Soare, 14 grade, vânt de 5 km/ h.

[2] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Lazarus_(name) și https://ro.wikipedia.org/wiki/Lazăr_(nume).

[3] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ghioroc,_Arad.

[4] Știre auzită la Antena 3.