Predică la Duminica a XIX-a după Cincizecime [2022]

Iubiții mei[1],

„El este bun cu cei nemulțumitori și răi [Αὐτὸς χρηστός ἐστιν ἐπὶ τοὺς ἀχαρίστους καὶ πονηρούς]!” [Lc. 6, 35, BYZ]. El este bun cu noi toți, cu noi cei care suntem nemulțumitori față de El, față de darurile Lui cele mari revărsate în viața noastră și, prin care, ne-am făcut răi față de confrații noștri. Căci atunci când suntem nerecunoscători față de Dumnezeu, noi suntem disprețuitori față de oameni. Avem un sictir imens față de ceilalți. Și când, cu tot disprețul nostru față de alții, întâlnim oameni care ne întrec cu mult, atunci disprețul nostru se transformă într-o ură fără sens, într-o ură oarbă față de ei, pentru că, în orgoliul nostru prostesc, nu admitem să ne întreacă nimeni.

Deși știm că nu facem mare lucru cu viața noastră, noi vrem să fim lăudați pentru ceea ce nu facem. Sau să ni se socotească lenea drept o virtute. Și cum suntem forțați să ne vedem inconsistența interioară, ura deșănțată față de cei care excelează, față de cei buni, față de oamenii lui Dumnezeu, ia formele cele mai hidoase. Și îi urâm și le băgăm bețe în roate și le facem numai necazuri, pentru că noi nu ne simțim bine. Pentru că ne hrănim cu durerile pe care le provocăm altora.

De aceea, porunca Domnului, aceasta, cea prea minunată și tainică, plină de putere dumnezeiască: „Iubiți pe vrăjmașii voștri [ἀγαπᾶτε τοὺς ἐχθροὺς ὑμῶν]!” [Lc. 6, 35, BYZ], nu înseamnă a-i forța să ne iubească, ci a-i iubi în ciuda faptului că nu suntem iubiți și înțeleși și doriți de către ei. A-l iubi pe cel care nu te vrea înseamnă a-l privi dincolo de prostia, de bădărănia, de înșelarea lui. A-l vedea în nevoia lui reală de a fi iubit. Căci toți suntem creați de Dumnezeu să creștem mereu în iubirea de El și de semenii noștri. Dar când cădem din iubirea sfântă, din iubirea sfântă față de Dumnezeu și față de aproapele nostru, noi ne caricaturizăm tot mai mult. Pentru că nu ne mai umplem de slava lui Dumnezeu, ci ne unim cu demonii care ne falsifică existența, care ne-o videază de bucurie.

Cei care spun că „nu pot ierta”, spun, de fapt, că nu pot suporta iubirea lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu iubește întreaga Lui creație. Dar dacă nu poți suporta iubirea Lui, atunci nu știi nimic despre iertarea Lui față de oameni. Pentru că El ne iubește cu iubire desăvârșită, cu iubire veșnică, și de aceea e plin de milă față de noi, atunci când noi ne pocăim pentru păcatele noastre. Iar dacă noi nu putem ierta aproapelui nostru ceva anume, asta înseamnă că nu știm cum arată iubirea Lui față de noi. Căci El ne iartă nouă toate, atunci când ne pocăim, și marea Lui iertare față de noi ne învață și pe noi să iertăm toate oamenilor. Pentru că vrem să fim întotdeauna în pace, liniștiți, bucuroși și nu trași în jos de aversiunea față de cineva.

Am experimentat ura, răzbunarea, violența fizică și verbală, ipocrizia, nesimțirea de la distanță mică, de la apropiere. Am stat ochi în ochi cu cei care doreau să mă omoare, să mă sugrume, să mă zdrobească. Și atunci am simțit răceala din ei, pustiul lor, nefericirea lor imensă, care m-a umplut de silă față de tot acest demonism interior, dar și de o imensă milă față de ei. Pentru că îi vedeam cum sunt marionete în mâinile demonilor, tocmai atunci când ei se credeau „biruitori” asupra mea.

Drama vrăjmașului e că el nu se poate privi din afară, că nu se poate privi la rece, pentru că el e o răceală care se răzbună. Însă eu, care nu mă răzbun pe oameni, ci, dimpotrivă, mă rog pentru ei, îi iert, îi iubesc, le vreau și le fac binele, văd realitatea lui, a vrăjmașului meu, ca în palmă. Și pentru că o văd din afară, pentru că o văd ca la teatru, răutatea lui mi se pare sordidă, pentru că e o ură bădărană.

Și pe această ură din el, vrăjmașul meu a lăsat-o să îl cotropească și a înmulțit-o zilnic. Resentimentele sale arată o aversiune constantă față de mine. Își amintește mereu ce reprezint eu pentru el, că reprezint „răul” și de aceea mă urăște constant. Numai că „răul” meu e binele meu care îl enervează, care îl supără! El mă urăște, pentru că mă invidiază. Dacă nu aș înmulți mereu binele din viața mea, ura lui ar fi mai mică. De aceea, când păcătuiesc cu ceva și el aude sau când mă îmbolnăvesc sau când am o durere în familie, ura lui se mai temperează puțin, pentru că se bucură că îmi e rău. Dar când prosper pe toate planurile, atunci ura lui e paroxistică, pentru că are pentru ce să mă invidieze, pentru ce să mă urască, pentru ce să mă deteste.

Am văzut uri vechi în oameni, de zeci de ani. Muriseră cei pe care ei îi urau, nu se mai punea problema luptei interioare cu ei, dar ei urau posteritatea acelora. Și ura față de posteritatea cuiva atinge cote jegoase la culme, pentru că mint, falsifică, spun tot felul de enormități față de cel care nu se mai poate apăra. Și îi neagă, îi neagă în continuu pe cei pe care îi urăsc, pentru că nu vor să admită niciun lucru bun din existența acelora. Vor să îi șteargă cu totul din memoria umanității, din memoria tuturor.

Numai că memoria oamenilor poate fi scurtă și selectivă, însă Dumnezeu nu uită pe nimeni. Nu ne uită și nici nu are nevoie de mărturia noastră pentru noi înșine, căci El știe cum suntem noi de fapt. Și, din acest motiv, toate încercările noastre disperate de a urî, de a uita, de a mistifica, de a ne ascunde sunt zadarnice. Căci El le știe pe toate ale noastre și pe ale tuturor și El ne va judeca cu judecată dreaptă pe toți. Așa că nimeni nu va fi nedreptățit, pentru că toți vom primi după faptele noastre.

Și când Domnul ne poruncește: „Și precum voiți ca să vă facă vouă oamenii [Καὶ καθὼς θέλετε ἵνα ποιῶσιν ὑμῖν οἱ ἄνθρωποι], faceți și voi lor asemenea [καὶ ὑμεῖς ποιεῖτε αὐτοῖς ὁμοίως]!” [Lc. 6, 31, BYZ], Domnul ne spune să voim mereu numai binele. Căci, cu siguranță, nu ne dorim răul, ci numai binele. Iar dacă ne dorim binele, atunci trebuie să dorim binele tuturor și să nu fim imprevizibili în faptele noastre. Căci ce înseamnă să fii imprevizibil în faptele tale? Înseamnă că oamenii nu știu la ce să se aștepte de la tine. Dar când ești previzibil, când oamenii știu că tu ești bun și omenos cu ei, atunci nu stau cu frică în jurul tău, pentru că știu că tu nu le vrei niciodată răul. Dar cel imprevizibil e o pacoste de fiecare dată, pentru că îți strică cheful de masă, de petrecere, de distracție, prin răutatea și ghiolbănia lui.

Cu alte cuvinte, iubiții mei, Domnul ne cere să luăm decizii personale mereu bune în relație cu oamenii. El ne cere să fim constanți în binele făcut tuturor. Și asta cu prețul de a fi mereu ironizați, tracasați, marginalizați, bătuți și omorâți orbește. Prețul iubirii e plin de adversitatea și de furia oarbă a oamenilor, dar ne umple de cea mai mare pace și de împlinire dumnezeiască. Căci pe măsură ce îi iubești pe toți, fără discriminare, îi vezi pe toți așa cum îi vede Dumnezeu: vrednici de iubirea Lui și a noastră. Dar dacă începi să urăști pe cineva, atunci întreaga ta iubire se strică, pentru că ura ne golește de slava lui Dumnezeu. Ura ne handicapează interior, ne urâțește continuu, pentru că încercăm să ne zidim interior pe răutatea Iadului. Și nu poți să scapi din Iad decât dacă îi îmbrățișezi pe toți, așa după cum ne-a îmbrățișat Domnul pe Cruce și ne îmbrățișează în fiecare clipă. Pentru că iubirea Lui ne mântuie și nu ura noastră față de oameni. Cu iubirea Lui în noi putem respira în pace și ne putem adânci în cunoașterea tuturor, pentru că, mai întâi de toate, înțelegem că iubirea Lui e binele nostru fundamental, e binele care ne dă toată stabilitatea de care avem nevoie. Amin!


[1] Începută la 13. 45, în zi de miercuri, pe 28 septembrie 2022. Soare, 23 de grade, vânt de 11 km/ h.