Predică la Duminica a XX-a după Cincizecime [2022]
Iubiții mei[1],
atâta timp cât am murit și am înviat dumnezeiește în Sfântul Botez, pentru că Dumnezeul nostru treimic ne-a umplut pe noi de viața Lui cea veșnică, viața noastră creștină e o viață a învierii. A învierii continue din moartea păcatului. Din moartea pe care o aduc în noi păcatele noastre. Pentru că noi ne putem pocăi continuu și ne putem curăți continuu prin Sfânta Spovedanie și ne putem uni continuu cu Domnul nostru prin Dumnezeiasca Sa Euharistie și putem trăi dumnezeiește tot timpul vieții noastre. Căci viața cu Dumnezeu este viața continuu fericită, e viața plină de bucurie, de pace, de împăcare și de împlinire sfântă.
De aceea, când Domnul ne vede că păcătuim, când ne vede ca pe niște morți ambulanți, care preferăm moartea în locul vieții, Lui I Se face o milă imensă de noi [Lc. 7, 13]. După cum și nouă ni se face o milă imensă de semenii noștri, când îi vedem păcătuind în loc să trăiască dumnezeiește pe pământ. Și nouă ne e milă de confrații noștri pentru că am învățat mila de la Dumnezeu. Și am învățăm și învățăm mereu mila lui Dumnezeu din revărsarea ei în viața noastră.
Și când lui Dumnezeu Îi este milă de fiecare dintre noi, adică tot timpul, El vine și îți spune în mod tainic: „Nu plânge [Μὴ κλαῖε]!” [Lc. 7, 13, BYZ]. Și când ne spune să nu plângem, El ne spune să nu ne întristăm și să nu plângem pentru cele trecătoare, pentru cele care nu ne reprezintă, dar să ne pocăim tot timpul pentru ca să fim vii întru El. Ne spune să nu plângem ca oamenii trupești, dar să plângem duhovnicește. Să plângem pentru păcatele noastre, cu durere amară, pentru că această durere se face dulce în noi cu ajutorul slavei Sale, dar să plângem și de bucurie sfântă, pentru marea Lui milă și bucurie pe care o revarsă în noi.
Plânsul curat și curățitor e plânsul care se naște din dragoste de Dumnezeu. Și nu ne putem îndurera pentru păcatele noastre, după cum nici nu ne putem bucura dumnezeiește, dacă nu suntem plini de slava lui Dumnezeu. Pentru că slava Lui ne învață să plângem mântuitor, dar și să ne bucurăm cu curăție sfântă, pentru că privim toate lucrurile în mod simplu, curat, blând.
– Cine e mama noastră, care plânge pentru noi?
– E conștiința noastră rănită de păcate! Căci conștiința noastră reacționează imediat când noi păcătuim. Ea ne spune cât de mare e răul pe care l-am făcut și care ne-a deformat interior. Dar e nevoie să ne decidem cu totul ca să ne plângem păcatele noastre! Tocmai de aceea, de la atenționarea conștiinței și până la schimbarea interioară e un drum lung. E un drum ascetic, dureros, în care nu ne simțim bine. Nu ne simțim împliniți. Pentru că păcatele noastre sunt tulburare și nu împlinire interioară! Iar pocăința noastră e liniștire și înaintare în bine. Dar înaintăm în bine făcând fapte bune în mod continuu, fapte bune care sunt împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.
După orice păcat, dacă suntem cinstiți cu noi înșine, trebuie să ne aruncăm imediat în pocăință. Ne scriem imediat păcatul pe hârtiuța de Spovedanie, ca să nu uităm niciunul, după care ne cerem în mod categoric iertare lui Dumnezeu, apoi ne aruncăm în durere și în osteneală pentru păcatul nostru. Căci osteneala și durerea pentru păcatele noastre înseamnă pocăința noastră vie pentru ele. Și slava lui Dumnezeu e cea care curățește păcatele noastre în măsura în care noi ne pocăim continuu pentru ele.
Pentru că El Se atinge de sicriul nostru [Lc. 7, 14], de sufletul și de trupul nostru, care sunt pline de moartea păcatului, și ne poruncește: „Tinere, ție îți zic, scoală [Νεανίσκε, σοὶ λέγω, ἐγέρθητι]!” [Lc. 7, 14, BYZ]. Și verbul folosit aici, ἐγείρω, înseamnă în Noul Testament a se scula, a se ridica, a învia. De aceea, nu avem de-a face cu o sculare din somn sau cu o ridicare din sicriu, ci cu o înviere din morți. Înviere din morți pe care o trăim de fiecare dată când suntem iertați sacramental prin Dumnezeiasca Mărturisire.
Tocmai de aceea, sufletul meu așteaptă cu mult dor orice spovedire a păcatelor, pentru că știe că ea e înviere duhovnicească. Căci, pe măsură ce îți spovedești păcatele tale în mod curat, tu nu primești bătăi din partea lui Dumnezeu, ci primești multa Lui milă în viața ta. Soțul te poate certa, părinții la fel, atunci când le spui că ai făcut un păcat anume. Însă, când vii la Dumnezeu cu păcatele tale, El nu te mai ceartă pentru ele, ci El te vindecă de ele.
Căci Domnul ne ceartă nu când ne pocăim, ci când ne facem că nu am păcătuit. Când rămânem în păcatele noastre, atunci simțim mânia lui Dumnezeu în noi înșine. Și urgia Lui crește în noi, pe măsură ce noi ne întărim în răzvrătirea noastră. Dar când ni se străpunge inima de durere, când ne doare acut și nu suportăm cine suntem, cine am ajuns în urma vieții noastre păcătoase, atunci simțim mila Lui tot mai mult, pentru că ne împăcăm cu El în mod continuu.
Și acolo, unde am păcătuit, adică în noi înșine, tot acolo suntem și iertați și vindecați de Dumnezeu! Pentru că El ne rezidește continuu din interior și o face cu cea mai mare delicatețe posibilă. Și, de aici, de fapt, din această cunoaștere tainică a milei lui Dumnezeu, se naște marea sensibilitate de care avem nevoie în toată viața noastră! Pentru că de la El, de la Dumnezeul nostru, de la Cel care ne iartă în mod foarte atent și cu totul delicat, învățăm să ne creștem copiii, să ne iubim soții, să ne sfătuim ucenicii.
Nu poți fi un Duhovnic adevărat, dacă nu ai mila lui Dumnezeu în inima ta. Dacă nu știi să te pătrunzi de durerile și de tristețile și de bucuriile și de împlinirile acelora cărora le asculți mărturisirile inimilor lor. Căci trebuie să asculți cu milostivire și cu dragoste pe fiecare în parte, pentru ca să nu rănești pe nimeni. Ci, pe toți, să îi ierți și să îi duci la Hristos Dumnezeu, la Cel care vindecă în mod desăvârșit toată durerea și tristețea noastră.
Și nu aș fi înțeles nimic din viața creștină, dacă Dumnezeu nu m-ar fi umplut în mod continuu de mila Lui. N-aș fi făcut nimic în viața aceasta, dacă Dumnezeu nu m-ar fi iertat în mod continuu. De aceea, în relațiile sfinte cu fiii tăi duhovnicești nu poți fi decât continuu iertător, milostiv, iubitor și înțelegător. Pentru că trebuie să îi umpli de mila lui Dumnezeu, de atenția Lui față de noi, de grija Lui la orice detaliu al vieții noastre.
– De ce e tânăr cel care păcătuiește?
– Pentru că nu gândește profund lucrurile! Se grăbește, alege în grabă, nu se uită la ceea ce urmează, se aruncă cu capul înainte. De aceea, lui, celui care păcătuiește, Domnul îi poruncește să se ridice din păcatul lui, din starea în care l-au adus păcatele lui. Și el trebuie să se ridice, pentru că trebuie să învie din morți. Și numai la porunca lui Dumnezeu înviem din morți, pentru că înviem prin slava Lui. El ne umple de slava Lui și, prin ea, ne scoate din moartea noastră.
Dar oricât de ușoară ni se pare această înviere, de ea au parte în mod real numai cei din Biserica Lui. Pentru că trebuie să fii mădular viu al Bisericii Sale, pentru ca să fii înviat iar și iar din moartea păcatului. Căci învierea din păcat nu e una psihologică, ci e una sacramental-ontologică. Numai în Taina Mărturisirii primim iertarea noastră de păcate și învierea noastră din morți, pentru că slava Lui o simțim adânc în întreaga noastră ființă. Dacă doar vrem iertarea Lui sau dacă ne închipuim că suntem iertați de El, trăim în propria noastră fantezie. Căci iertarea reală o simți atunci când ești dezlegat de păcatele tale în Sfânta Taină a Mărturisirii și când simți în tine slava lui Dumnezeu din belșug ca urmare a curățirii tale sacramentale de păcate.
Din acest motiv, când cel mort s-a ridicat și a început să vorbească, Domnul l-a dat pe el maicii sale [Lc. 7, 15]. Și, aici, maica noastră e Biserica! Pentru că adevărata conștiință este eclesială. Conștiința noastră ne învață numai la bine, adică la viața Bisericii lui Dumnezeu. Și noi putem trăi o viață sfântă numai în Biserica lui Dumnezeu. De aceea și Domnul l-a dat pe tânăr Bisericii, pentru ca Biserica să îl facă matur în viața lui de credință. Căci dacă nu te maturizezi în viața ta de credință, păcătuiești iar și iar copilărește sau tinerește, pentru că nu chibzuiești profund lucrurile.
Poporul L-a crezut Profet mare pe Domnul și a înțeles că Dumnezeu l-a cercetat [ἐπεσκέψατο] pe poporul Său [Lc. 7, 16, BYZ]. El le-a vorbit despre cele viitoare, dar nu ca un Profet, ci ca Dumnezeu întrupat, dar oamenii atât au putut să înțeleagă că este. Însă El, cu adevărat, a cercetat pe poporul Său, pentru că a venit cu mare grijă și atenție și delicatețe la noi, învățându-ne viața cu El. Și Domnul ne cercetează continuu cu mila Lui, pentru că El dorește ca să ne îndrepte continuu viața noastră.
Așadar, iubiții mei, noi trăim mereu zilele învierii noastre din morți. Trăim zile pascale, zile sfinte, zile dumnezeiești. Căci în orice zi trăim în noi cu Dumnezeu, avându-L pe El în noi prin slava Lui, care e viața noastră veșnică. Și, fiind înviați din morți de către Dumnezeu, avem repulsie totală față de moarte, față de moartea ca rămânere în păcat. De aceea, Îl lăudăm pe Dumnezeul mântuirii noastre neîncetat, pentru că El e bucuria, pacea și împlinirea noastră. Și Îl slăvim pe El prin tot ceea ce facem, spunem și ne dorim, pentru că de la El și prin El sunt toate cele ale noastre. Amin!
[1] Începută la ora 12.00, zi de vineri, pe data de 7 octombrie 2022. Soare, 17 grade, vânt de 6 km/ h.