Ion Vinea – în căutarea liniștii și a rugăciunii [4]
După cum Arghezi scria despre Maica Scintila (Maica cea luminoasă, scânteietoare), Ion Vinea lasă o mărturie poetică despre o femeie pe care a cunoscut-o și pe care a considerat-o sfântă, al cărei nume nu ni-l face cunoscut:
Prin ani același chipul tău de criptă
ca un surâs plutind în amintire,
ai fost, în bezne, crinul legănat
peste comori, unde dorm drumurile.
Niciun altar văzut nu-ți poartă numele,
nicio statuie nu-ți ivește pasul,
dar nu e zi care să nu-ți închine
corola ei fragedă
și nu e oră să nu te petreacă
prin timpul învins de o mare poveste.
Sfântă, din vis mărturie
că visul cel mai pur ne-ntâmpină,
cum să cuprind în zvonul cuvintelor
umbra ta lunecând fără margine,
cum să opresc în pragul lumii
fântâna ta sorbită de uitare,
cum să te încing cu soarta sunetului
când mersul tău se-ntunecă
de tot ce nu-i lumină?
Noaptea pe fruntea ta nu pogoară,
ca de o candelă ea se resfiră
și te arată palidă veciei,
care-n ființa ta se limpezește.
(Sfintei de azi)
Poezia aceasta am remarcat-o acum 13 ani[1], dar nu am comentat-o până acum.
Poemul e scris în 1930, dar autorul nu ne spune despre cine scrie. Vedem doar că poezia e dedicată Sfintei de azi și că este vorba despre o femeie care a trecut la Domnul, căci poetul își amintește chipul luminos și surâzător al celei adormite, care, după moarte, arăta că este în pace și bucuroasă („Prin ani același chipul tău de criptă/ ca un surâs plutind în amintire”).
Vinea folosește străvechea comparație biblică cu crinul văilor (Cânt. Cânt. 2, 1), simbolizând omul sfânt care crește ca un crin în această vale a plângerii care este pământul: „ai fost, în bezne, crinul legănat/ peste comori, unde dorm drumurile”. A fost crinul legănat peste comori duhovnicești, acele comori spre care nu există drumuri văzute de oameni cu ochi trupești, comori care zac „unde dorm drumurile”.
Sfințenia ei a rămas necunoscută lumii, încât nicio biserică nu-i poartă hramul și nimeni nu i-a ridicat vreo statuie: „Niciun altar văzut nu-ți poartă numele,/ nicio statuie nu-ți ivește pasul”. Dar ea a sfințit timpul cu trecerea ei prin această lume și a învins vremelnicia cu „marea poveste” a vieții sale de sfințenie: „nu e zi care să nu-ți închine/ corola ei fragedă/ și nu e oră să nu te petreacă/ prin timpul învins de o mare poveste”.
Se pare că această femeie i-a apărut apoi în vis poetului, dându-i mărturie despre mutarea ei în Împărăția lui Dumnezeu: „Sfântă, din vis mărturie/ că visul cel mai pur ne-ntâmpină”.
Iar autorul se simte nevrednic să povestească despre ea: „cum să cuprind în zvonul cuvintelor/ umbra ta lunecând fără margine, /…/ cum să te încing cu soarta sunetului /…/?”. Consideră, așadar, că vorbele sunt nevrednice și neputincioase pentru a-i înfățișa virtuțile creștinești.
Nu poate sau nu vrea „să opresc în pragul lumii/ fântâna ta sorbită de uitare”, adică să oprească, povestind, izvorul curgător al vieții ei fericite, „în pragul lumii” acesteia care a uitat-o.
Cursul vieții ei a luat direcția veșniciei și lumea aceasta nu o mai încape: „mersul tău se-ntunecă/ de tot ce nu-i lumină”. Acum, ea este în eternitatea unde nu există noapte sau întuneric, unde se bucură de strălucirea neînserată a luminii lui Dumnezeu: „Noaptea pe fruntea ta nu pogoară,/ ca de o candelă ea se resfiră/ și te arată palidă veciei,/ care-n ființa ta se limpezește”. Harul lui Dumnezeu se limpezește în Sfinții Lui, adică strălucește cu multă claritate și îi arată transparenți pentru lumina Sa.
Remarc faptul că Ion Vinea a sesizat sensul cu care Eminescu folosea adesea epitetul „palidă”, acela de „strălucitoare/ luminoasă”, utilizându-l aici cu aceeași conotație: „Noaptea pe fruntea ta nu pogoară,/ ca de o candelă ea se resfiră/ și te arată palidă veciei”.
[1] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2009/10/03/sfintei-de-azi/.