Ion Vinea – în căutarea liniștii și a rugăciunii [5]
Vinea dedică alte două poezii unor tinere care au trecut pragul lumii acesteia, însă cred că e vorba despre persoane diferite. Un prim poem e alcătuit din două părți, Gina (I) și Gina (II), iar un altul se intitulează Celei adormite. Și în niciunul din aceste două poeme, deși se exprimă duios, îndurerat și melancolic, autorul nu vorbește despre sfințenie ca în poemul analizat mai sus, dovadă că poezia Sfintei de azi nu a fost urmarea unei dorințe de a se manifesta cu emfază sau supralicitarea virtuților unei femei, din motive nereverberate. Dimpotrivă, poetul s-a exprimat cât se poate de pudic, rezervat în a oferi detalii și nu este în niciun caz exaltat în stilul romano-catolic (exaltare care hiperbolizează fantezist biografia cuiva sau chiar propria persoană și experiență), stil imitat la noi de Ștefan Augustin Doinaș și de care s-a contaminat uneori și Vasile Voiculescu.
Din păcate, comentatorii literaturii noastre, prea des nu știu să facă diferența între experiența ortodoxă autentică și înșelare, ajungând să elogieze merite inexistente (literare și spirituale), doar pentru că e vorba de nume care au fost trecute în lista scriitorilor „tradiționaliști” sau „religioși” și, invers, trecând cu vederea adevărate virtuți ortodoxe ascunse în texte, pentru că autorii sunt investigați de critica literară la capitolul „moderniști” sau „avangardiști”, iar ei nu sunt în stare nici să simtă duhovnicește și nici să descifreze limbajul poetic obscur-ermetic specific epocii. Închid paranteza și mă întorc la Ion Vinea…
Poemul Gina (I și II) se referă la o iubită care a adormit: „Ce stor de plumb ai tras între noi doi/ când ți-ai lăsat pleoapele să cadă /…/ cu oboseala ultim-a petalelor!”…
Ca Eminescu odinioară (în Mortua est!), poetul e împărțit între a contempla realitatea pământească a morții și a cugeta la soarta veșnică a celei plecate de pe pământ: pe de-o parte, „nicăieri în goluri, veac de veac,/ defuncta voce n-o să mai tresară”, iar pe de altă parte, „pasul ți-l presimt departe/ și-a ta privire limpede, de apă,/ ce tremură luminii celeilalte”, în lumina veșniciei. Pentru că poetul îi „presimte” o viață veșnică fericită. Nu a primit o certitudine în vis, ca în cazul Sfintei despre care am vorbit undeva mai sus, nici nu îi atribuie virtuțile sfințeniei acestei femei iubite, dar speră o viață eternă fericită pentru ea. Ceea ce reprezintă o concepție și o atitudine întru totul ortodoxe. Pentru că iubita plecată îl lasă plin de dor, încât „fără cânt/ se leagănă în inima de lut/ un clopot al singurătății”.
Având privirile „întoarse-nspre abis”, înspre contemplarea nemărginirii nevăzute cu ochii pământești, poetul crede că vede cum „lunecă Iviri de lângă vis”: știe că există și amăgiri demonice, înșelări, dar „poate /…/ nu toate orele de noapte mint”.
Ce m-a izbit în acest poem sunt ultimele două versuri din Gina (I): „priveliști alte-nchizi acum în tine/ și-alt gând asculți în liniștea de piatră”. L-a citit Vinea pe Sfântul Neagoe Basarab? Căci acesta spunea, adresându-se fiului său adormit: „Iar sufletul tău alte vederi vede, ci nu știu dintr-acele vederi, care va fi văzând sufletul tău. Milostivi-Se-va Dumnezeu [s]pre tine pentru păcatele mele, să-ți îmbrace sufletul tău cu mila Sa? Ci mă tem ca să nu fie sufletul tău rămas cumva nesătul de fața lui Dumnezeu, pentru păcatele mele”[1].
Nu e singura coincidență (oare?) care m-a mișcat. Într-o altă poezie, intitulată Paragină, în care contemplă un cimitir părăsit (într-o atitudine bizantin-romantic-argheziană), Vinea scrie: „Noaptea de tine se milostivește/ cu stele de veghe umil răsfrânte/ până-n candelele neumplute”… Versurile par a reînvia contemplația lui Grigore Alexandrescu: „Și stelele dasupra pe lunca părăsită/ Luceau ca niște candeli aprinse p-un mormânt” (Mormintele. La Drăgășani).
Liniile trasate de epocile literare se estompează…
A doua poezie dedicată unei tinere trecute în veșnicie se intitulează Celei adormite (observăm că și titlurile păstrează cuviința ortodoxă). Și aici Vinea sintetizează parcursul liric din eminesciana Mortua est! (păstrând, pe alocuri, chiar urme ale expresivității eminesciene): părând că deplânge „mireasa” din „culcușul cernit, fără beteală” etc, poetul e conștient, totodată, „că ai plecat din vremi spre altă casă” și că moartea e „un somn ce te destramă-n/ lumini și pulbere ca pe-o năframă”. Adică îi desparte lumina sufletului de pulberea trupului.
Ion Vinea e o conștiință creștină autentică a liricii noastre „moderniste”.
[1] Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie, Ed. Minerva, București, 1970, p. 240.