Eugen Barbu, Groapa [6]
Eugen Barbu, Groapa, ediție revăzută, text definitiv, Ed. 100 + 1 Gramar, București, 1997, text preluat de la virtual-project.eu, în format PDF, 337 p.
„Cârciumăritul e ca la moară, macină într-una și te-alegi cu ce curge. Pierzi la unele, altfel nu se poate, curaj să ai, vin alte câștiguri. Numai în brâu să nu ții banii!”, p. 88. Darea pe datorie și scrierea lor în caiet, p. 89. Pofta sălbatică de viață stârnită de cunoașterea averilor altora, p. 89. Bacșișul pentru funcționarii publici, p. 89. Mișcatul din urechi = mită, p, 90.
Stere își face și băcănie, pe lângă cârciumă, având firma: „Coloniale și delicatese. La Stere”, p. 90. „prăvălia se golise. Stere a tocmit un camion, l-a umplut și iar a îndopat rafturile”, p. 90. Lina ținea evidența cu creionul chimic, p. 91, și începe să-i placă banii: „Câteodată își uita mâna în bani, mângâind alama sunătoare”, p. 91. Veselia femeii pentru că are vânzare, p. 91. Iluminatul cu lămpi: „Seara, Lina aprindea lămpile. Stere cumpărase vreo trei. Fitilul lor lat și înalt dădea o lumină blândă”, p. 91. Lucrătorii își spălau gâturile de praf = beau la cârciumă, p. 91.
Îi înșela pe caiet, pentru că trecea consumație mai multă, p. 91. Cârciumarul își face actele pe numele său, p. 93. „Ce e scris n-are moarte”, p. 94. Se referă la actele legale, notariale și judecătorești. Clădirile lui Stere au fost sfințite de către Preot, p. 94-95: „Stere chemase un preot să facă o slujbă. Părintele se suise pe schelele de lemn, stropise zidurile cu agheasmă, blagoslovise și citise din cărțile lui”. Stere e dat de socru în judecată pentru că nu o pune și pe Lina pe actele caselor, p. 95.
Stere se închina înainte de masă și își făcea o rugăciune: „Pe fața-i aspră, acoperită de o barbă sură, nu se vedea nicio lumină. Își descheia nasturele de la gât al cămășii, se ridica de pe scaun și spunea făcând semnul crucii: – Dă-mi, Doamne, și mâine ce mi-ai dat azi! Apoi se așeza. Chipul i se lumina puțin”, p. 96. Mânca ciorba fierbinte, acrită și cu ardei, p. 96. Mămăliga tăiată cu firul de ață, p. 96. Se închina și după masă: „Stere se mai închina o dată, de mulțumire, apoi deschidea ușile cele noi ale prăvăliei”, p. 96.
Cristu Surcel se îndrăgostește de Lina: „Când rămâneau numai ei doi, râdea cu înțeles”, p. 96. Cârciumarul nu știa de acest lucru, p. 97. Cristu o cere de nevastă pe Lina: „– Cucoană nu vrei să pleci cu mine? Linei i-au ars obrajii de rușine. A încercat să se întoarcă, dar Cristu o înșfăcase de mână și spunea: – Mi-ai mâncat inima! Ce zici? Te duc în Bolintin. Am să te țin ca pe-o prințesă! Nimic nu-i nevoie să faci! Decât roabă la olteanu ăsta! Ia te uită ce de bani am! Cumpăr Bucureștiul cu ei! O să te port numa-n mătase…Zvârlise pe tejghea un pumn de sute. Muierii nu-i venea bine”, p. 97. Însă femeia îl respinge, p. 98.
Lina rămâne însărcinată către sfârșitul iernii, p. 98. Și mamaia Floarea folosea expresia „spic de zăpadă”, p. 98. Când cad primii fulgi se spune că „a început un spic de zăpadă”. Se întâlnește cu Nicolae, întors de la armată, și nu îi rostește decât numele, p. 98. Dar „casa lor, a ei și a lui Stere, i se păru mai caldă în seara aceea”, p. 98, pentru că încă îl iubea pe cel de care fusese îndrăgostită.
Lina naște un băiat aproape de Crăciun, p. 99. Iar după ce îl naște, „a lui Matei i-a înnodat buricul, legându-i-l cu sfoară roșie, l-a închinat la sfântul Gheorghe din perete [adică la Sfânta Icoană] și l-a uns cu untdelemn”, p. 99. Nu aflăm numele copilului, dar aflăm începutul pregătirilor pentru Botez: „Au trimis, după aceea, ploconul la naș pentru botez: două gâște fudule, cu gâtul lung, albe ca laptele, legate cu funde albastre, împiedicate cu inel de cositor, o ploscă veche, împletită cu tei și cu rafie în care se afla vin negru, portocale, alviță, bomboane umplute cu cremă, totul pe o tavă lată”, p. 99.
„Cocoșata [își] sucea dosul, răcnea o dată, [își] pocnea degetele lăutărește”, p. 99. Adică juca de bucurie. Ghiță Bâlcu era „posomorât și însetat”, p. 100. Tigheliți, p. 100, tiviți[1].
Fac Botezul la ei acasă: „Sosi și preotul, adus de Grigore, tot în trăsură, cu dascălul, cărând cazanul sfințit, de aramă, al bisericii. L-au poftit la căldură, împreună cu ajutorul lui, de ținea evangheliile. Erau amândoi roșii de frig, veniți după drum. Cârciumarul le-a dat câte un rachiu. Aglaia a încropit apă pe mașină, a așternut scutecele la îndemână și au așezat vasul în mijlocul casei. Părintele și-a pus odăjdiile, după ce le sărutase tivul de aur, s-a închinat și a început slujba. Aduseseră copilul, care plângea în brațele Linei, și lumânările albe, gătite cu funde late, cumpărate de naș. Le-au aprins, și un fum frumos mirositor s-a răspândit împrejur. Rudele, cu capetele descoperite, ascultau glasul preotului. Părintele avea o voce dulce și caldă. Lumina feștilelor juca în firele rare din barbă, argintii și întunecate. Dascălul, subțire și palid, dădea, alături, răspunsurile, pe alt glas. [] Preotul a sfințit apa cu crucea lui de argint, a înmuiat tistimelul de busuioc și a blagoslovit casa. Apoi a luat, cu nașa și nașul, copilul, ce începuse să țipe, și l-au scufundat de trei ori în cazan. I-au zis Alexandru. După ce l-au înmuiat, Aglaia l-a înfășurat în crâșmitul de americă, pregătit, să-l usuce, și nașa i-a lipit pe frunte o piesă de argint, să-i poarte noroc și să se umple de bani. Părintele i-a uns creștetul capului cu mir și l-au închinat la icoane.”, p. 100-101.
Petrecerea de după Botez a durat până dimineața, p. 101. Linei îi place să i se spună cocoană, dar dorea și să petreacă, p. 101. Ceferistul bea de durere, după care Îl hulea pe Dumnezeu, p. 102. Băltărețul, p. 102, un vânt călduț[2]. Frizerul era îndrăgostit de „coana Florica”, de nevasta lui Gogu, p. 102. I-a dat inima brânci, p. 102, adică era îndrăgostit. Gogu privea artistele dezbrăcate, care cântau și dansau, p. 102, și „acolo ar fi stat croitorul și ar fi privit[,] până îl uita Dumnezeu”, p. 102. Pe lângă privitul femeilor, avea și „patima cărților”, p. 103, de joc.