Eugen Barbu, Groapa [8]
Eugen Barbu, Groapa, ediție revăzută, text definitiv, Ed. 100 + 1 Gramar, București, 1997, text preluat de la virtual-project.eu, în format PDF, 337 p.
Muri Marin Pisică, p. 139. Dar înainte să moară „se văruise [se îmbătase] de cu seară cu un cumnat, praf se făcuse”, p. 139. Și îi „ardea gâtlejul după atâta țuică”, p. 139. „Cuțarida, moartă sub zăpadă. Sufletul gropii scrâșnea undeva la fund”, p. 139. „Sufletul” gropii fiind mizeria din ea.
Însă, în p. 139, apare prima vedenie a romanului: „Și-n mintea lui canonită [muncită], o dată s-a făcut lumină și n-a mai simțit frigul…Se făcea că era după învierea a doua a lui Hristos, care sculase săracii din pământ și mergea înaintea lor, numa-ntr-un prapur alb, străveziu. Și unde înfloreau pomii împrejur și-n Cuțarida, nu se mai vedea om cu om. La ce gândeai, aia ți se izbândea”.
Pisică e judecat de Fiul lui Dumnezeu, p. 139, și el „avea inima ca o fereastră deschisă. [Căci] vorbea singur, aduna flori și-ntre pereții odăii lui zburau scatii și brabeți bătrâni, care n-aveau unde să mai plece”, p. 139.
La Judecata Domnului: „Și Domnul Iisus îl ținea sub priviri. – Grăiește, Marine! – Păi să fie așa o înfrățire, Doamne, să trăiască oameni și animale laolaltă, să nu mai curgă sânge. Că eu mă hrănesc numai cu iarbă, cu verdețuri, și-mi merge bine.
Hristos nu se mai văzuse, și pe Marin Pisică îl înconjurase o gloată de vitișoare care suflau cu boturile lor pe mâinile sale. O mie de ochi, negri și buni, îl priveau, și parlagiul [măcelarul[1]] înțelegea graiul lor mut. Le mângâia grumazurile și le simțea nădușeala cu miros plăcut. Bine mai era așa…”, p. 139. Aici se termină vedenia lui Marin Pisică! Însă, în paragraful următor, vedenia e numită „visări”, visările lui în timp ce mergea pe drum, p. 140.
„Un muget de tablă zgâlțâită”, p. 140; boii mugeau cu spaimă pentru că erau bătuți cu biciul de cărăuși, p. 140; imagini din abator: „vagoane lungi, pe rotile, scârțâind, treceau mormănite cu jumătăți însângerate, aruncate la întâmplare”, p. 140; vitele îngrozite: „prin poarta de piatră erau împinse vitele. Acestea turbau de spaimă simțind mirosul veșted și cald al sângelui proaspăt. Pocnetele bicelor se întețiră. Tăietorii se aruncară între ele, strângând de funii, și le îmboldiră cu ghionturi și înjurături”, p. 140.
Marin îi explică de ce e ostenit: „Am băut aseară cu un cumnat și m-am făcut puzderie”, p. 140. După care îi spune colegului său de muncă, de la abator, vedenia de pe cale: „Trebuie să fie altceva, c-am avut și o arătare pe drum. Se făcea că se dăduse Hristos jos din cer. Umbla prin Cuțarida noastră desculț”, p. 141.
Animalele erau lovite cu ciocane de lemn, p. 141, fără să precizeze că erau lovite în cap ca să moară.
Frica morții: „așteptau vitele încremenite, cu ochii roșii de spaimă. Frica morții apropiate le înțepenea gâtlejurile și păreau de piatră, așa cum stăteau una lângă alta, fără suflet. În coarnele scurte, abia licărea lumina cenușie a zorilor”, p. 142.
Însă Marin Pisică e lovit mortal de către un taur, pe care nu l-a înjunghiat bine, p. 142-143. Și moartea lui e aceasta: „Între picioarele vitelor, cu mațele afară, zăcea parlagiul, galben, mort. […] Marin Pisică murise încruntat. Cum ședea așa, cu mâna dreaptă încleștată încă pe cosor, parcă ar fi vrut să taie pe cineva și pe lumea ailaltă”, p. 143. Și l-au lăsat în ninsoare, afară, în timp ce ei s-au întors la muncă, pentru ca să mai taie niște boi, p. 143.
Din p. 144 începe capitolul Ramazanul. E vorba de Ramadan, a 9-a lună a anului musulman[2], care, potrivit Google, în 2023 va fi între seara lui 22 martie și seara lui 20 aprilie.
„Hoții își duceau avutul puțin la ibovnice”, p. 144, ca să li-l păstreze. Presarii, p. 144, polițiștii[3]; „stăpânul era dus cu gagica-n plăceri”, p. 144, se culca cu ea; hoțul simte să aibă casa lui, p. 144.
„Stelele călătoreau pe neștiute”, p. 145; mama lui a murit de oftică, p. 145; visele urâte ale hoțului, p. 146; „fumul ardeiat al tutunului ieftin”, p. 146; pentru că a omorât un porumbel cu praștia pe când era mic, hoțul visa să aibă o casă a lui și mulți porumbei, p. 146; „drumul se scurta pe la ulucile Dudeștiului”, p. 146.
Banda lui Toropeală, p. 147; și hoțul se lăuda că tremura Bucureștiul de frica lor, a hoților, care îi omorau pe cei care li se împotriveau, p. 147; pușcăria ca laudă și ca loc de experimentare în hoție, p. 147; Didina era din Videle, p. 147; avea gloanțele în picior, p. 148; vor să spargă o Biserică zidită de către Rege, p. 148.
Intră în Biserică pentru ca să fure: „Înăuntru era adăpost. Gheorghe și-a făcut o cruce mare: – Doamne, iartă-mă!
Oacă a aprins o lumânare, luminând pereții. În biserică era o răceală de ziduri și mirosea a untdelemn. Au pășit spre altar. Viscolul zgâlțâia cercevelele. Bolțile de piatră gemeau. Codoșul s-a mai închinat o dată. Au urcat niște trepte scunde și au dat la o parte o perdea de catifea. Pe o măsuță ședeau cărțile sfinte cu pecețile lor de argint și odoarele. S-a uitat Paraschiv. Nicu-Piele le aduna. Gheorghe a desfăcut sacul lung și clistirele [vasele] sunară dulce a metal scump. Au luat lingurile, vasele, un cazan de aramă, vreo două icoane poleite cu aur și hainele de slujbă ale sfinției-sale, strălucitoare, călcate atunci, cu ciucuri pe margini. Se minuna ăl bătrân. Unde să vinzi bulendrele astea? Le-au împachetat bine și, de la ușă, ucenicul a mai cărăbănit un sfeșnic cu trei picioare, plin de ceară uscată. Sandu scotocise toate ungherele, să dibuiască niscaiva bani de la miruit, dar nu găsise. Înjura în gura mare în Sfânta Biserică.
Până dimineață au fost înapoi la casa starostelui, au îngropat lucrurile și s-au împrăștiat. Gheorghe l-a luat pe ucenic, și ceilalți au plecat împreună. Trebuiau să se întâlnească peste o săptămâna în târg la Alexandria”, p. 149.
Târlanii, p. 149, ciobanii; praful de pureci Lux era doi lei cornetul, p. 150; huiduma, p. 150, matahala[4]; „și-o pupa sub puful urechii, unde-i dulce carnea de muiere”, p. 151; după ce s-a culcat cel bătrân cu văduva, s-a culcat și hoțul cel tânăr, iar dimineața, pe când femeia dormea, i-au furat din casă și au plecat, p. 152. Ce i-au furat femeii din casă: „cămășile, cearșafurile, plapuma și rufele din lada de zestre”, p. 152. Și îi vindeau lucrurile lui Goldenberg, care știa că sunt furate, p. 152, și care, la rândul lui, le punea la vânzare.
Unde erau ceilalți hoți, dacă cei doi ajunseseră la București: „Se dăduseră jos la Alexandria dintr-un tren înghețat și trăseseră la o gazdă veche. Pe aici făceau pe târgoveții. Nu-i știa nimeni”, p. 153. Și încep să îi fure pe oameni pe stradă, p. 153. La Alexandria erau „oameni cu bani. Numai grânari. Loc de tâlhăreală. Pe șoseaua Alexandriei treceau zi și noapte căruțe și sănii pline cu saci. În zori, se întorceau negustorii de la București, burdușiți de parale”, p. 153.
Carditorii, p. 154, hoții[5]. Octavian, tatăl meu, îl folosea pe carditor, dar și pe marditor, care înseamnă bătăuș. Pentru că mardeală înseamnă bătaie[6]. Șoltic, p. 154, șmecher, ștrengar[7].
[1] Cf. https://dexonline.ro/definitie/parlagiu.
[2] Cf. https://dexonline.ro/definitie/ramazan.
[3] Cf. https://dexonline.ro/definitie/presar/definitii.
[4] Cf. https://dexonline.ro/definitie/huidumă.
[5] Cf. https://dexonline.ro/definitie/carditor.