Eugen Barbu, Groapa [9]
Eugen Barbu, Groapa, ediție revăzută, text definitiv, Ed. 100 + 1 Gramar, București, 1997, text preluat de la virtual-project.eu, în format PDF, 337 p.
„Când s-a mai zbicit [topit] zăpada”, p. 154; „soarele șters, depărtat și rece, se rostogolea peste coroanele despuiate ale fagilor”, p. 154; „iute i-au cădulit [s-au năpustit[1]] pe grânari”; fură la drumul mare, p. 154; „să le luăm câful”, p. 155, pofta de viață[2]; cârdul de ciori era ca „o ploaie neagră”, p. 155; „bină [estradă/ scenă[3]] părăsită”, p. 155; „a dat un plâns în el de nu se mai potolea”, p. 155; pasarea gândirii teologice numai la Preoți: „Ce-i pe lumea ailaltă, lasă-i pe popi să se gândească!”, p. 156.
„Gheorghe își simțea mațele subțiate de foame”, p. 156; hoțul îi compară pe oameni cu câinii, care mârâie când te apropii de ce e al lor, p. 157; „celui tânăr îi înghețaseră țurloaiele [picioarele]”, p. 157; iar ramazanul hoților era foamea, p. 158.
Vedenia lui Ciupitu din somn pe fondul foamei sau despre cum își imaginează păcătoșii că este Împărăția lui Dumnezeu: „Se făcea că Dumnezeu mă luase la el. Și ce de stele erau împrejur! Colțoase, strâmbe și stinse ca niște felinare, parcă ar fi turnat cineva gaz peste ele și le-ar fi dat foc. Deasupra atârna luna, buboasă ca o curviștină, fleașcă era, moale, și de-o atingeai sărea puroi din ea. Nu mai lumina. Ruginise și arăta ca o tinichea. Împrejuru meu, numai îngeri. Niște copile cârne, cu ciorapii sumeși, cu lumânări în mână. Se uitau la mine și-mi ziceau: «Bine c-ai nimerit, Oacă, să ți-L arătăm pe Dumnezeu, haide-n-coace!». Atârnau joarțele de pe ele și-n picioare aveau botoșei rupți care nu s-auzeau. Am mers ce-am mers, și L-am văzut și pe Dumnezeu. Ședea cu niște coarde [curve] pe genunchi și le coțăia [făcea sex cu ele]. Eu am dat să zic ceva. Îmi luase glasu! Parcă eram căzut din leagăn. Și-n fața Lui era o masă întinsă, fraților, ce mai masă! Numai curcani fripți și găini de săreau din oalele în care fierbeau. Și cârnați, și salam, și pâine…Îmi lasă gura apă și-acu. Am întins mâna să-nfulec ceva, parșivul de Dumnezeu mi-a tăiat zarurile: «Nu se poate, Ciupitule! Tu ești pedepsit să stai și să te uiți cum beau eu cu Sfântu Petru bere la metru!». Și s-au apucat, mânca-v-aș ochii, să pilească [să bea]! Și parcă erau mai mulți și înșirau sticlele lâng-un zid. O sută, două sute, nu știu câte erau. Se făcuse Sfân- tu Petru cât o bute [un butoi], da nu plesnea. Băga-n el și râdea la mine: «Ar mânca gura ta, Oacă, o corcoviță [o găină]?». «Ar mânca, Sfinte Petre!», i-am zis eu. «Da o aripă de găină ar mânca gura ta, Ciupitule?». «Ar mânca, Sfinte Petre!». «Nu se poate. Stai și te uită!», mi-a arătat el cotul[4]. Și pe urmă, parcă aduseseră și lăutarii, pe Mitică Ciolan cu ai lui. Guristul îmbătrânise de tot, dar se ținea.
De la poarta Raiului începuseră să cânte. «Ia zi-i, Anghele!», s-a răstit bunul Dumnezeu la armonist. Dumitru bătea coardele cu degetele. Plângea Sfântu Petru, plângea curvarul de Dumnezeu, plângeau și muierile de pe genunchii lui…«Ce-aveți, mă beliților?», m-am răstit la ei și m-am hâit la Îngerașii din jur. M-am ridicat de la masă și-am început să joc geamparalele pungășești. O dată s-a-nveselit tot Raiul! S-au aprins și stelele alea moarte, și luna…«Așa! Așa!», făcea Dumnezeu cu mâna pe șoldurile muierilor. Și le răsucea când într-o parte, când în alta. Jucau și Îngerii și Sfântu Petru, care-și pierduse șalupele. Când i-am ostenit, am rămas singur, jucând. Obosiseră și lăutarii, da nu i-am lăsat. «Haide, ha! Zi-i, Dumitre, că m-anticăresc…». Mi se aprinsese obrazul și din ochi îmi ieșea un fum gros, care acoperea tot ce era împrejur. O dată am horcăit și-am căzut pe spate. Pe gură mi-a ieșit tot sângele din mine, un șuvoi ca miezul vișinei…”, p. 157-158. Și aceste imaginații păcătoase ale lor țin loc de „cunoaștere teologică”. Pentru că ei nu citesc cărți teologice ca să afle cum arată Împărăția lui Dumnezeu, ci își imaginează despre ea.
Iar Oacă moare, ca și Marin Pisică, după ce are „o vedenie”. Bică-Jumate, p. 161, care îl avea om de încredere pe Mielu, „un haidamac [vlăjgan robust] de ridica un camion în spinare, cu cal cu tot”, p. 161; „zbura cu jimbla [franzela[5]] în cartiere”, p. 161, le ducea pâinea în grabă; muncea de „ieșea sufletul din el”, p. 162; pituști, p. 162, ceea ce noi numim azi pitișoare; „trecea de Puțul Dracului, unde omorâseră unii o femeie”, p. 162; și când venea căruța cu pâine, „mirosul de pâine proaspătă pătrundea prin ferestrele deschise [și] îți muta nările”, p. 162.
Când ajungea la Cuțarida, Mielu avea o livrare specială de pituști împletite: „două pentru cârciumar, două pentru popă și câteva chifle pentru Marița, ghicitoarea”, p. 162. Iar ghicitoarea era pusă în vecinătatea celor doi, a cârciumarului și a Preotului, pentru că și ea era o femeie la care apelau mulți.
Ene, știrbul lui Fanache, avea o perspectivă eshatologică asupra vieții: „Lasă, bă fraților, că mi-a spus mie tata: pe lumea ailaltă noi o să mâncăm pâine albă și p[r]icopsiții or să se uite și-o să le lase gura apă!”, p. 163.
Dambilușcă, p. 163, un titirez învârtit de bici[6]; Mielu număra banii și restul era al lui, închinându-se după ce socoteala a ieșit bine, p. 163; Bică era și cămătar și superstițios. Și nu îi dă bani lui Mielu, avea nevoie de 500 de lei, pentru că era zi de luni, p. 165. Mielu pleacă enervat și bea 5 țuici mari, ajungând să vorbească de unul singur, p. 166. Când ajunge la Cuțarida, Mielu începe să plângă și le dă pâinea de pomană, p. 167.
„Pomana săracului”, p. 167; Mielu va plăti pâinea dată milostenie și le-a dat și de băut cu banii pe care îi avea pentru pământ, p. 168; și când ajunge la Bică, Mielu îi spune că îi dă banii pe pâine, pentru că banii lui sunt murdari, p. 169; Mielu e dat afară de Bică, p. 169.
După o lună, „Mielu ajunsese rău. Avea o privire de capiu și nu știa ce mai spune. De când îl aruncase domnul Bică-Jumate afară, în stradă, trăia din mila femeilor. Lucra noaptea la serviciul barometric, vai de mama lui cum mânca o pâine, că se dase în patima beției. Risipise tot ce-i mai rămăsese într-o săptămână, și, să-l fi văzut acum, nu-l mai cunoșteai! Stere îl scotea afară din prăvălia lui după ce bea două cinzecuri pentru că începea să cânte popește și spunea prostii”, p. 169.
Gunoierii îi plângeau de milă lui Mielu: „Gunoierii se întorceau cu spatele, să nu le vadă prostul roua din ochi…”, p. 170; fetișcana plecată la împărțit se numea Sinefta, p. 171; și Sinefta „avea un obraz curat de fată cuminte”, p. 172; „cum se blătuiește [se fură[7]] o moară fără bătaie de cap”, p. 172; „gogleți [naivi[8]] de la Galați și de la Brăila”, p. 172; Goldenberg modifica hainele furate pentru ca să le vândă, p. 173; se duc la prostituate, pe care le numesc boarfe, p. 175, adică folosite, uzate[9].
[1] Cf. https://dexonline.ro/definitie/căduli.
[2] Cf. https://dexonline.ro/definitie/câf.
[3] Cf. https://dexonline.ro/definitie/bină.
[4] Un gest obscen.
[5] Cf. https://dexonline.ro/definitie/jimblă/definitii.
[6] Cf. https://dexonline.ro/definitie/dambilușcă.
[7] Cf. https://dexonline.ro/definitie/blătui.