Ion Vinea – în căutarea liniștii și a rugăciunii [6]

Vinea este poate cel mai limpede exemplu de asociere între un limbaj poetic tipic expresionist și un conținut liric cu mesaj și ideal transcendente (deși, în opinia mea, situația este la fel de limpede și în cazul altor poeți moderniști, așa cum sunt socotiți astăzi Arghezi, Blaga, Ion Barbu…).

El amintește cel mai des, în versuri, despre obiceiul de a se ruga, fie la ceasul serii, când „violet descinde crepusculul/ clar de o singură lacrimă” și când o stea, care este „tremur de vegheri pure”, e chemată să scalde în lumina sa „floarea cea veșnică” pe care o țese rugăciunea (La stea), fie în „clare ore ale aurorii” (Incantație):

Voi, clare ore ale aurorii
pline de statuile plugarilor,
ce cuvânt sfințit vi se cuvine,
ați purtat triunghiul cocorilor,
ați sorbit argintul fântânilor.

Voi, talazuri limpezi ale zorilor
fremătând de stelele pescarilor,
ruga mea etern să vă străbată
aprig vinul vostru să mă-mbete
de un vis de tinerețe veșnică.

Poezia e scrisă în 1920 și poate fi integrată în genul liricii imnice sau de rugăciune. „Clarele ore ale aurorii”  reprezintă o sugestie vizuală și sonoră, în același timp, a transparenței de cristal a spațiului și a timpului prin care străbate rugăciunea.

Spațiul terestru devine un templu în care împietresc, într-o aură de sfințenie, „statuile plugarilor”, în timp ce văzduhul se limpezește între „argintul fântânilor” și „triunghiul cocorilor”. Toate simbolurile oglindesc dorul de înveșnicire al celor pământești.

Cumva, „statuile plugarilor” sub „triunghiul cocorilor” mă fac să mă gândesc la un haiku al lui Marin Sorescu: „Trec pe cer, în formă fixă,/ Cocorii,/ Sonetele țăranilor” (Unghi)…

Strofa a doua a poeziei e o rugăciune creștină într-un limbaj pe de-o parte expresionist, pe de altă parte biblic. Pentru că poetul își dorește ca ruga lui să străbată cerurile („ruga mea etern să vă străbată”), privind cerul văzut în oglinda mărilor („talazuri limpezi ale zorilor/ fremătând de stelele pescarilor”).

Zorile prin care urcă la cer rugăciunile sunt ca un „vin aprig”, de care poetul dorește să fie îmbătat, „de un vis de tinerețe veșnică”, în Împărăția lui Dumnezeu, acolo unde este pururea tinerețe și viață veșnică. Căci zorile sunt roșii ca vinul, iar aerul dimineții e ca un vin tare, dar și rugăciunea omului smerit și stăruitor, dis de dimineață, îmbată aerul zorilor.

Vasile Voiculescu va fi sesizat, probabil, această imagine poetică demnă de Scriptură, scriind, mai târziu, aceste versuri: „Neașteptată primăvară a văzduhului în care/ Aerul tremurat îmbăta ca un vin tare” (Somnul la margine de codru, vol. Destin, 1933).