Ion Vinea – în căutarea liniștii și a rugăciunii [7]

Ion Vinea aparține modernității poetice prin adânca neliniște spirituală exprimată în versuri și prin sentimentele de solitudine și de neaderență/ neapartenență la lumea contemporană, prin reflexivitatea profundă sau privirea de adâncime în golul spiritual interior, al sinelui și al lumii, căruia încearcă, însă, să îi afle pragul, sperând într-o finală umplere de sens.

După Bolintineanu și Ion Pillat, e al treilea poet al mării din literatura noastră, fascinat de peisajele marine. În poemele Tristia (1927), Nox (1928) și Tomis (1929) apare ca un Ovidiu exilat într-o lume străină și ostilă, transformând detaliile biografice ale marelui poet latin în metafore/ parabole ale existenței în modernitate.

Având un titlu evocator, Tristia e un testament literar al poetului:

Să fiu captivul tău de veci,
să-mi joci albastrele sonore lanțuri,
încercuită Mare de-un destin
cântând în el sfârșitul și-nceputul.

Oaspe sortit grădinii de nisip
abia ivind plăpânde anemone,
legat de zodii mii de mii cu gândul
și priponit de pas prin șterse urme.

O, dincolo de praguri și cuvânt,
prin rugă smuls edictelor avare,
ca un suspin să trec din lumi în lumi,
pe un șirag de amintiri stelare.

Vinea e un alt poet din literatura noastră (dintr-o serie destul de numeroasă) având obsesia descifrării genezei lumii și a eshatologiei sale, a destinului acestui univers, din simbolurile încastrate în peisajele cosmice: „încercuită Mare de-un destin/ cântând în el sfârșitul și-nceputul”. Astfel, se simte „captivul de veci” al acestui peisaj semnificativ, legat cu „albastrele sonore lanțuri” de marea care cântă un poem nedescifrat pentru cei care au urechea inimii ferecată pentru biblia cosmică.

Paradoxal, plaja mării e o „grădină de nisip”, iar poetul e legat aici nu doar cu lanțuri de valuri, ci și de „zodii mii de mii” (miriade de stele, cum ar fi zis Bolintineanu) și de urmele șterse ale pașilor pe nisip (șterse în nisip, dar atât de adânci în suflet!).

E, altfel spus, prizonierul acestui cosmos triunghiular (sprijinit în trei puncte: marea, plaja țărmului și zodiile cerului), atât de greu descifrabil și totuși atât de colocvial în adâncul inimii sale.

Iar testamentul său constă în dorința ca, „dincolo de praguri și cuvânt”, dincolo de logica expresiei cotidiene și a existenței mundane, să treacă precum „un suspin” de pocăință, „din lumi în lumi”, din lumea aceasta în lumea cea veșnică, „pe un șirag de amintiri stelare”, pe o cale de lumină, fiind „prin rugă”, prin rugăciune, „smuls edictelor avare”: legea păcatului și a morții, legi/ edicte avare, care ne fură bogăția fericirii veșnice.