Ion Vinea – în căutarea liniștii și a rugăciunii [8]

Peisajul marin este la fel de tulburător și în poezia Nox:

Cântec din larguri prin golul orelor gemene,
ce stelară noapte prinde să ne legene.
Departe visul ni-l poartă catargele càndide.
Sub adieri tremură Tomis din genele-i palide.

Drumurile de var lin sosind singure
somnul și-l duc la sânul falezelor.
Pregetă-n gemete zbuciumul apelor
pas cu pas, îndelung, pe dig însoțindu-mă.

Ademenite-n repaosul vag, uraganele
de pretutindeni adorm în concertul talazelor.
Teme-te, inimă prinsă-n legenda mirajelor,
înlănțuitul neant pândește din plasele algelor.

„Genele palide” ale stelelor care tremură îmi evocă o metaforă care este de regăsit în paginile de poezie românească multă vreme, începând încă de la Sfântul Antim Ivireanul (care scria despre stele ca despre ochii cerului închiși sub tâmple de argint).

Valurile mării sunt „drumuri de var lin”, pentru că sunt văruite cu lumina lină a stelelor.

Aici, însă, în aceste versuri, farmecul naturii nu îl împiedică din luciditatea spirituală pe cel care e conștient că „uraganele/ de pretutindeni adorm în concertul talazelor”. La fel, în muzica valurilor vieții dorm „uragane” care pot veni, oricând, „de pretutindeni”, și care sunt doar momentan „ademenite-n repaosul vag”.

De aceea, poetul nu se vrea captivat „în legenda mirajelor”, adică peisajele de natură nu sunt pentru el un motiv de fermecare care să îi adoarmă luciditatea, cum nu erau nici pentru Eminescu (chemarea în codru era un memento al necesității de a se întoarce în Rai, nu o pierdere „romantică” în visare deșartă!).

De aici răsare avertismentul: „Teme-te, inimă prinsă-n legenda mirajelor,/ înlănțuitul neant pândește din plasele algelor”. Adesea, prinși în mirajul vieții, vrăjiți de peisajele propriei existențe, nu vedem „plasele algelor” țesându-se în jurul inimii, nu simțim cum se apropie de ea „înlănțuitul neant” al Iadului. Pentru că patimile și păcatele, răutatea sunt un „neant”, dar unul care a fost înlănțuit de Hristos prin Înviere.