Ion Vinea – în căutarea liniștii și a rugăciunii [9]

Poetul Ovidiu își împletește simbolic biografia cu cea a lui Ion Vinea și în poezia Tomis:

Din țara de miazănoapte vin păsări mari,
în somn le auzi vuietul rece
prin arborii mari ca o liră de oase.

În aerul vrăjmaș se spulberă cântecul
răgușit al matrozilor
ce se zoresc să plece.

Să vezi în portul vechi dansul sloiurilor,
să le asculți hohotul de sticlă
și vaierul cumplit al catargelor.

Aici vinul se-ncheagă și sparge vasele de lut
și răsuflarea-n jertfe argintii se fugărește.

Ce gând rău m-a menit aci
unde algele-mi împletesc cununi de gheață,
o umbră mai mult să fiu pe acest țărm al umbrelor
de unde pânzele par cenușii.

Horă mută de scite figuri mă-nconjoară,
toți sunt străini și printre ei sunt străinul,
vorbele mele ei nu le pot înțelege,
glas de cristal înnegrit în furtuni de blesteme,
silabisesc vorba lor sălbatică în care-i închis urletul talazului
și rugi fac din ea pentru ei, pentru mine.

Poate un mormânt profund ca un sân
și cald sub platoșa iernilor
să-mi dăruie ritmul natal – vibrări
pe sub pământ din visul palmierilor.

Atât de uitat că vreau să mor aci,
mai singură nu-mi va fi piatra decât trupul.

„Dansul sloiurilor” și „hohotul” lor „de sticlă” îl îngrozeau odinioară pe poetul exilat din Roma pe țărmul Pontului Euxin, frigul care închega vinul în vasele de lut și „răsuflarea-n jertfe argintii”.

Versurile par să indice perspectiva nefericitului condamnat la exil în Tomis: „Ce gând rău m-a menit aci/ unde algele-mi împletesc cununi de gheață,/ o umbră mai mult să fiu pe acest țărm al umbrelor/ de unde pânzele par cenușii. // Horă mută de scite figuri mă-nconjoară,/ toți sunt străini și printre ei sunt străinul,/ vorbele mele ei nu le pot înțelege”…etc.

Dedesubtul acestor trimiteri evidente la plângerile poetului latin, ar trebui, cred, să sesizăm analogia cu propria soartă a poetului nostru, care se simte „străin”, printre figurile la fel de „mute” și „străine” ale contemporanilor, suferind de o imensă singurătate spirituală: „Atât de uitat că vreau să mor aci,/ mai singură nu-mi va fi piatra decât trupul”.

La fel și el folosește cuvinte „în care-i închis urletul talazului”, ca să facă din ele versuri care sunt, de fapt, „rugi…pentru ei, pentru mine”.

Glosând pe marginea acestor versuri, pot spune că, pentru poet, limbajul uzual a devenit o „vorbă sălbatică”, pe care el se străduiește să o transforme în rugăciune.

Așa ne explicăm de ce poeții epocii moderne au simțit foarte acut „criza limbajului”, au simțit ca pe o neapărată necesitate crearea unei „limbi poezești” (Nichita Stănescu), care să nu mai aibă nimic de-a face cu limba comunicării curente, a unei limbi a poeziei care să redobândească valențele limbii adamice sau „îngerești”.

Aceasta este, de fapt, menirea poetului: reconvertirea limbii, transformarea ei în vorbire care să deschidă canalele de comunicare cu Divinitatea, cu Dumnezeu.

Apropo de Nichita, versul „prin arborii mari ca o liră de oase” mă provoacă, cumva, să fac o analogie cu poezia Muzica (vol. Un pământ numit România) a lui Nichita Stănescu: „Deodată au venit pe sub copaci./ Duceau cu ei o chitară/ care lăsa în seară/ o umbră grea, triunghiulară /…/ O, draga mea, iubita mea, /…/ Ți-am sărutat arcada, sternul, /…/ scheletul clipei străbătând eternul…”. Versurile au în comun lira arborilor și chitara copacilor, motivul morții și al trecerii timpului, dar și pe cel al dobândirii eternității „triunghiulare”…