Miopia preferențială a criticii literare
Din păcate, nu am timp să fac un studiu amănunțit al influențelor masive pe care Macedonski le-a absorbit din poezia lui Eminescu, denigrându-l în același timp cu toată forța de care era capabil.
Am amintit, însă, altădată[1], de cecitatea criticilor literari, în această privință (sau, mai degrabă, interesul pentru exagerarea performanțelor poetice ale lui Macedonski, pentru că susținătorul în teorie al sincronizării poeziei era departe de a-și atinge exigențele, în practica poetică) și, întâmplător, am dat peste niște rânduri encomiastice scrise de Șerban Cioculescu la adresa poeziei lui Macedonski[2]. Comparat de el cu Eminescu, Macedonski e considerat adevărat reformator al poeziei de Cioculescu și inițiator al simbolismului. Astfel, zice el, tema simbolistă a evaziunii, în poezia noastră, se dezvoltă începând cu poemul Plecare, din 1892, al lui Macedonski:
Întindeți pânzele, băieți…
Un vânt subțire se ridică,
Albastra mare se despică,
Pe cer alunecă nori creți…
Întindeți pânzele, băieți,
Un vânt subțire se ridică.
Urcați în vârfuri de catarg
Și puneți steagul de plecare:
Durerea mea dacă e mare,
Pământu-acesta este larg…
Urcați în vârfuri de catarg
Și puneți steagul de plecare.
De unde sunt și cine sunt
Voiesc să uit pe vecinicie…
Ah! de-ar sufla o vijelie
În valuri s-aflu un mormânt…
De unde sunt și cine sunt
Voiesc să uit pe vecinicie.
(Supra)aprecierea lui Cioculescu e hilară. În primul rând, ca să fie o „piatră unghiulară a simbolismului”[3], poezia aceasta ar fi trebuit să fie, și din punct de vedere estetic, nu doar vag-tematic, una remarcabilă. Ceea ce nu e deloc cazul acestei poezii, care nu e demnă nici de pașoptiști.
Stilistic, poezia e o glumă nesărată pentru stadiul post-eminescian al liricii noastre: „vânt subțire”, „albastra mare”, „nori creți” sunt imagini poetice care ar fi putut să impresioneze un copil de școală primară, în niciun caz pe Cioculescu…
Și dacă, în primele două strofe, cu foarte multă generozitate, am putea aproxima tema poeziei ca fiind cea a evaziunii, specifică simbolismului (deși Macedonski ține să sublinieze că ar naviga în lumea largă împins de o „durere mare”, ceea ce simboliștii nu precizau niciodată – claritatea elementară a mesajului a rămas totdeauna un deziderat al poetului care diserta despre „absurdul poeziei”), în ultima strofă autorul întoarce brusc cârma spre adevăratul inspirator al poeziei sale, pe care ni-l deconspiră el însuși: „În valuri s-aflu un mormânt”… Nu e greu să ne amintim versurile Luceafărului eminescian: „Când valuri află un mormânt,/ Răsar în urmă valuri”. Și de la același Eminescu provine și ideea de a uita pe vecinicie, însușită la nivel elementar.
Probabil Macedonski se gândea că Eminescu era mort de trei ani, deja, și oamenii i-au uitat versurile sau nu s-au preocupat niciodată să le rețină. Pentru mine – mărturisesc cu toată sinceritatea – e incredibilă și inexplicabilă lejeritatea cu care plagia Macedonski, convins fiind că nu se va prinde nimeni. Invidia te face uneori dement (folosesc termenul în sens psihologic-medical, nu ca o insultă gratuită).
Macedonski încearcă să-și ascundă sărăcia de idei, ca și Minulescu, de altfel, oferind unor versuri valoare de refren („Întindeți pânzele, băieți…/ Un vânt subțire se ridică” și „De unde sunt și cine sunt/ Voiesc să uit pe vecinicie”), astfel încât numărul lor să se înmulțească prin simpla repetiție, profitând de răspândirea refrenului ca tehnică muzicală printre simboliști. Numai că aici (și de multe ori în lirica lui Macedonski), refrenul e o manieră cu totul meschină de a părea simbolist și de a-și spori numărul de versuri, neavând un rol pregnant melodic.
Fără refrenele „simboliste”, poezia arată astfel:
Întindeți pânzele, băieți…
Un vânt subțire se ridică,
Albastra mare se despică,
Pe cer alunecă nori creți…
Urcați în vârfuri de catarg
Și puneți steagul de plecare:
Durerea mea dacă e mare,
Pământu-acesta este larg…
De unde sunt și cine sunt
Voiesc să uit pe vecinicie…
Ah! de-ar sufla o vijelie
În valuri s-aflu un mormânt…
Ca să aplauzi o asemenea expunere de nuditate a pauperității de idei, a regresului major din punct de vedere stilistic și a plagiatului, cred eu, trebuie să existe un motiv foarte puternic, pentru că nu cred că Cioculescu era atât de dezorientat, din punct de vedere exegetic. Dacă era, e grav…
Iar motivul nu putea să constea decât în semnalul critic de a-l elogia pe Macedonski, cu orice preț, chiar dacă era destul de clar că acesta era, în realitate, lipsit de precocitate artistică și ideatică, că era cu totul artificial și inautentic în patetismul („dolorismul”[4]) prin care încerca să convingă de faptul că ar fi fost un idealist și un persecutat pentru convingerile lui morale, situație a cărei lipsă de adevăr se poate verifica foarte ușor prin revederea biografiei sale, care nu conține absolut nimic din privațiunile materiale sau din cumplita tortură psihică și fizică prin care a trecut Eminescu.
Totodată, e absolut uluitor pentru mine faptul că exegeza noastră n-a remarcat niciodată exemple (care sunt destul de numeroase!) de însușire (a se citi plagiere, atâta timp cât Macedonski era un denigrator public extrem de vocal al lui Eminescu) de idei și secvențe expresive din opera lui Eminescu, de către Macedonski, furt intelectual și moral care mie mi se pare, totuși, destul de ușor de sesizat.
Spre exemplu, Mihai Zamfir remarcă faptul că, „exasperat de înălțimea eminesciană inaccesibilă, Macedonski a nutrit în permanență față de autorul Luceafărului invidie și ură. Abia după dispariția rivalului său s-a simțit cu adevărat liber”[5]. Eu cred că nu s-a simțit liber niciodată, ci doar a crezut că poate să-i subtilizeze neobservat gloria și capodoperele, plagiind…cu talent. Astfel, Macedonski crede că se poate reinventa, inclusiv prin furt. El scrie
„Ospățul lui Pentaur [1886], de exemplu, amplu poem exotic, evocator al unui Egipt antic imaginar […]. În intenție, poemul ar fi trebuit să fie o replică dată Egipetului eminescian: iritat, probabil, de perfecțiunea poemului în cauză (ne întrebăm ce se întâmpla dacă Macedonski ar fi știut că Egipetul nu reprezintă decât un mic fragment al mirificei sociogonii Memento mori), rivalul lui Eminescu a vrut să compună un poem „documentat” despre Egiptul antic. Și l-a compus – dar în același tip de vers și în același metru cu Egipetul, dovadă că poezia eminesciană îl obseda. […] pe urmele detestatului său rival, autorul Ospățului se lasă furat de magia Egiptului și observă, în cel mai pur stil eminescian, la capătul descripției, că «Floarea tainică de lotus întristat se veștejește»”[6].
În loc să acuze abjecția morală a celui care căuta să-și făurească în felul acesta, nereperat, o aură de geniu, Mihai Zamfir crede că Macedonski a ajuns astfel „la marea poezie”[7]. Eu cred că ar fi trebuit să-l conducă, mai întâi, la spitalul unde a murit Eminescu, unde era locul lui mai degrabă și nu al rivalului său, întrucât, ca să faci așa ceva, trebuie să ai probleme grave la mansardă! După cum nu pot să accept vreodată că imoralitatea crasă te poate instrui să ajungi mare poet…
Dimpotrivă, în marea majoritate a producțiilor sale, Macedonski e facil-mimetic și teatral-patetic, caracteristici care nu pot anima niciodată un vizionar, un deschizător de drum în artă. Într-o altă poezie, din 1882, intitulată Neron – replică extrem de palidă la Împărat și proletar – Macedonski scrie, la final: „Dar astfel precum este: bizar și criminal,/ Neron e încercarea de-a fi original”. Din păcate, mulți nebuni au încercat și încearcă, încă, să fie originali cu orice preț, nevăzând originalitatea ca o forță creatoare proprie întru totul pozitivă, benefică, ci ca pe un mod de a ieși în evidență prin orice mijloace. Printre ei, Macedonski, căci în Noaptea de martie (publicată tot în 1882) spusese despre sine: „Poate vream să fiu vreun Neron peste-o altă Romă nouă,/ Ca s-apar posterităței cum și el ne-apare nouă/ Și să-i las ca o enigmă caracterul meu bizar”. Iar între trăsăturile caracterului său bizar, pe lângă altele, furtul/ plagiatul are un loc important. Dar nu s-a dat înapoi nici de la crima morală. Orice, pentru a părea original, ceea ce, cu toate eforturile, nu i-a reușit.
Și totuși, unii dintre criticii noștri literari au insistat pe cât de mare poet „simbolist” e Macedonski și pe cât de mult s-a îndepărtat el de poezia lui Eminescu, imprimând o nouă direcție liricii românești! Ceea ce mi se pare culmea ipocriziei și a denaturării/ falsificării cu bună știință a istoriei, atâta timp cât niciunul dintre marii noștri poeți simboliști sau moderniști români nu se revendică (și nu s-a revendicat vreodată) de la Macedonski și niciunul nu se declară (și nu s-a declarat vreodată) admirator al lui Macedonski, ci toți ai lui Eminescu (inclusiv cei care l-au cunoscut și au stat o vreme în preajma lui Macedonski)!
[1] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2019/02/09/noaptea-de-decemvrie/.
[2] Șerban Cioculescu, Epoca lui Eminescu, în vol. Eminescu – Pe mine mie redă-mă. Contribuții istorico-literare între 1940-1999, vol. VI, Ed. Litera*David, Chișinău-București, 1999, p. 13-15.
[3] Idem, p. 14. [4] Idem, p. 15.
[5] Mihai Zamfir, Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, vol. I, Ed. Cartea Românească & Polirom, București & Iași, 2011, p. 410.