Fuga Sfântului Iacov de la Laban. Comentariu teologic
Sfântul Iacov a fugit din casa socrului său, dimpreună cu toată casa sa, fără ca să știe acesta [Fac. 31, 21, LXX]. Pentru că Dumnezeu i-a poruncit să facă acest lucru: „Așadar, acum ridică-te și ieși din pământul acesta și mergi întru pământul nașterii tale [τὴν γῆν τῆς γενέσεώς σου] și voi fi împreună cu tine [καὶ ἔσομαι μετὰ σοῦ]!” [Fac. 31, 13, LXX]. Iar Sfântul Iacov L-a ascultat pe Dumnezeu și a fugit spre pământul nașterii sale. Pentru că fiecare dintre noi trebuie să ne întoarcem spre nașterea noastră cea duhovnicească, spre slava Lui primită la Botez, pentru ca să fim cu Dumnezeu, trăind în slava Lui. Și el a trecut râul Iordanis și s-a grăbit spre muntele Galaad [Γαλαάδ] [Fac. 31, 21, LXX]. Și Galaad vine de la Gilâad [גִּלְעָד], care înseamnă movila mărturiei[1]. Pe când Iordanis înseamnă în ebraică coborâtor[2]. Și trebuie să te smerești continuu pentru ca să dai mărturia cea bună în fața lui Dumnezeu.
Dar când Laban Sirosul l-a urmărit, Dumnezeu a venit la Laban în timpul nopții, în vis, și i-a spus: „Păzește-te pe tine [φύλαξαι σεαυτόν], ca nu cumva să grăiești cu Iacov cele rele [μήποτε λαλήσῃς μετὰ Ιακωβ πονηρά]!” [Fac. 31, 24, LXX]. Și ceea ce i-a spus lui Laban, Dumnezeu ne spune și nouă! Căci și noi trebuie să ne păzim întru toate, să ne ferim în tot ceea ce facem de păcat. Trebuie să fim atenți la noi înșine. Trebuie să fim atenți la toate mișcările noastre interioare și exterioare. Căci nu trebuie să-i îndurerăm pe oameni cu cuvintele și faptele noastre. De aceea, atenția la cuvinte, la gesturi, la fapte înseamnă o continuă împlinire a voii lui Dumnezeu.
Însă, când l-a prins Laban, Sfântul Iacov „și-a ridicat cortul său în munte” [Fac. 31, 25, LXX]. Și l-a ridicat pe voia lui Dumnezeu, care e piatra cea neclintită. Și Laban îi mărturisește vedenia lui din timpul somnului, dar se disociază interior de Dumnezeu, spunându-i lui Iacov că e doar Dumnezeul tatălui său [Fac. 31, 29, LXX]. Pentru că el, de la Iacov, își dorea dumnezeii lui [Fac. 31, 30, LXX]. Când Sfânta Rahil i i-a furat, Sfântul Moisis, scriitorul cărții Facerea, i-a numit idoli [τὰ εἴδωλα] [Fac. 31, 19, LXX]. Dar Laban îi numește „τοὺς θεούς μου [dumnezeii mei]” [Fac. 31, 30, LXX], pentru că era lipit cu sufletul de ei. Însă Sfânta Rahil, fiica lui, luminată de Dumnezeu și nemaislujind idolilor, îi considera ceea ce erau: niște obiecte oarecare. Fapt pentru care, „Rahil a luat idolii [ἔλαβεν τὰ εἴδωλα] și i-a aruncat pe ei întru samarele cămilei [καὶ ἐνέβαλεν αὐτὰ εἰς τὰ σάγματα τῆς καμήλου] și a șezut [de-asupra] lor [καὶ ἐπεκάθισεν αὐτοῖς]” [Fac. 31, 34, LXX]. Pentru că ei nu merită cinstea noastră, fiindcă toată viața noastră trebuie să I-o dăm numai lui Dumnezeu.