Eugen Barbu, Groapa [10]
Eugen Barbu, Groapa, ediție revăzută, text definitiv, Ed. 100 + 1 Gramar, București, 1997, text preluat de la virtual-project.eu, în format PDF, 337 p.
Lămpi de carbid, p. 176; în camera Sineftei ardea o candelă, p. 176; dar avea și gramofon, iar în camera ei miroase a gutuie, de parcă era în grădina Mitropoliei, p. 177; începe dragostea cu Sinefta, dar ea „nu-i credea vorbele mincinoase” și nici nu se culca cu el, p. 177; Sinefta cânta la Doi curcani, p. 177.
O altă minimalizare a femeii: „la femei credința e scurtă cât coada câinelui”, p. 178, credința față de soț, fidelitatea față de el; „Nea Fane, gură bogată, de-i mai zicea și Carambol, că-i plăcea să joace biliard”, p. 180; Fane lucra la morgă, p. 180, și avea o părere bună despre morți: „Ăștia nu mai pot să-ți facă rău. Îi vezi așa cum i-a lăsat Dumnezeu. Bogat, sărac, bun, nebun, la fel sunt: țepeni. Nu mai mișcă, nu mai strigă la tine. Nu mai fac pe-ai dracului. Încă mai vorbesc cu ei…”, p. 181. Și Fane vorbea cu morții pe care îi îmbălsăma pentru că „Sunt ca niște copii. Nu zic pis. Îi știu după acte. Ăsta a fost negustor, ăsta judecător, ăsta neam prost, toți în piele, nu se mai deosebesc”, p. 182.
Însă, când i se făcea scârbă de lume, Fane bea mult, p. 182-183; pântecele cât o lubeniță al fetelor tinere, p. 183; și Fane, la băutură, se întreba dacă sufletul nostru e ca un porumbel sau ca o gâză, p. 183; de la cârciumă, „nea Fane pleca pe trei cărări”, p. 184, căci băuse de lehamite, de greutate interioară, p. 183. Dar în drum spre casă, cu toate că era beat, pentru ca să nu îi fie urât, nea Fane cânta troparul Învierii Domnului, p. 184. Și călca dârz, cântând troparul „cu vocea lui mare”, p. 184.
Sidiliți-vă!, p. 185, = Dichisiți-vă![1]; Didinei îi luase „pantofi scumpi, mici, cu barete argintate, de-ți luau ochii”, p. 186; „pe la zece a terminat și Didina cu oglinditul”, p. 187, cu privitul în oglindă. „Tot orașul era împânzit de o iță de lumină, strălucitoare și veselă”, p. 187. La petrecere: „Veneau cu niște muieri grase, nădușite, călcând prost în pantofii noi, de lac, cu tocuri scunde, după moda timpului, în rochii de batir sau de mătase neagră tivite cu ștric [cu țuică proastă], ce se mototoleau la căldură, cu mărgele colorate, de sticlă, pe gâturile groase, cu ochii pe bărbații lor, care soseau aghesmuiți [beți], cu limba ascuțită, gata să le sară țandăra și să se supere”, p. 187.
Didina era ținută de Bozoncea „cu puterea și cu banii săi”, p. 188. Ea „făcea fartiții [mofturi[2]] să bage dracii în toți bărbații”, p. 189; bulcă, p. 190, chiflă[3]; saloanele erau luminate cu lămpi cu gaz, p. 190; în p. 192 e folosit cuvântul ocarină pentru sexul femeii; meltenii, p. 192, bădăranii[4]; Didina e scoasă regina balului, p. 196. Dar când Petrică Cârcu, omul cu bani, dă să o pupe pe Didina, Bozoncea țipă că i se fură nevasta, p. 196. Și în timp ce lumea era uluită, „Didina atunci îl ușurase [îl furase] de portofel pe președinte”, p. 196.
Preotul mergea cu botezul prin mahala, p. 197; zăvozii, p. 197, câinii ce scormoneau prin gunoaie; pălimar, p. 198, stâlp de prispă[5]; cățelele boierești erau „scurte-n picioare, cu părul ca sârma, des și încâlcit, și cu ochi mari, rotunzi, triști și plini de ape”, p. 200. Și autorul se ocupă nu numai de psihologia oamenilor, ci și de cea a câinilor.
„A apucat hartanul”, p. 200, halcaua mare de carne; „o zăpadă de lumină subțire”, p. 201; în p. 201 a trecut de la câini la pisici și la modul lor de a se bate; și după ce „pisicile lepădau [fătau] prin magazii”, p. 201, începeau câinii să se împerecheze, p. 201-202; după ce câinele se lupta cu altul, „cățeaua venea singură și se lăsa coțăită”, p. 202.
Nunta câinilor și despre cum femeile omorau din câinii fătați: „Nunta se desfășura înverșunat. Se întorceau beliți, chiori, șchiopătând. Nu se mai arătau multă vreme. Trăgeau să moară. Nu le mai priau nici oasele, nici măruntaiele de la măcelării. În iunie, cățelele gâfâiau la umbră și așteptau să nască. Când fătau, muierile le înecau plozii în zoaie [lături]. Câte șase făceau, pestriți, orbi și grași. Dacă mai scăpa câte unul-doi, s-apucau să sugă țâțele roșii și pline. Atunci nu te puteai apropia de ele. Rânjeau colții și se dădeau la picioare”, p. 202.
Moare Bică-Jumate, p. 204; și e dus fără preot, p. 204, și cu capacul pus, p. 206; cei jecmăniți de cămătar aleargă după dric până la cimitir, p. 209; însă, când mai era un kilometru până la groapă, „din cauza unei hurducături, coșciugul alunecă cu totul spre spatele dricului și capacul bătut în cuie se desfăcu, alunecând într-o parte. Giulgiul sfâșiat de cuiele smulse lăsă o clipă să se vadă trupul mortului și chipul său palid, care parcă rânjea batjocoritor către cei ce-l urmau”, p. 209.
Cineva sparge geamul dricului cu un bulgăre de zăpadă, p. 209; după care, „o ploaie de bolovani și de bucăți de gheață se abătu asupra echipajului”, p. 210, pe când „milogii, vreo cincizeci de bărbați bărboși, numai zdrențe…începură să huiduie și să lovească cu picioarele în burțile animalelor”, p. 210. Dar în loc să îl îngroape, îl aruncă în râu, p. 211.
Zaur, p. 212, scandal[6]; Nicu-Piele e prins de polițiști, p. 212; zăpada mieilor, p. 213; și din cauza zăpezii târzii, „pomii încremeniseră cu mugurii închiși”, p. 213; și când e prins Nicu-Piele, hoții coboară la groapă, p. 213; hoții se considerau „cumnații lui Dumnezeu-piele goală”, p. 215; iar când jandarmii s-au apropiat de locul unde ei se ascundeau, hoții au intrat în apa rece a bălții, p. 215.
Corobețe, p. 216, mere pădurețe[7]; peltea, p. 216, un fel de jeleu tare[8]; liftele, p. 216, străinii cotropitori[9]; tiribombele apar în p. 217; grenie, p. 217, înghesuială[10]; la bâlci, p. 217-218.
„Frumos mai mirosea seara de primăvară! Tot Bucureștiul duhnea a mititei și la Tarapana se auzeau lăutarii. Pe lături ardeau felinare vesele”, p. 220. Cum e la Poliție, când ești anchetat și bătut, p. 222-230. Însă comisarul era om credincios: și-a făcut Cruce la trecerea cortegiului mortuar, p. 224.
Cei doi merg în arest, iar acolo „pârnaia era plină. Nu mai văzuse ucenicul. Toți zulitorii Bucureștiului, șuți, hoți de cai, trosnitori, carditori, tâlhari de drumul mare, toată crema caramangiilor [hoților de buzunare[11]]. Ședeau pe ciment și așteptau să fie trimiși la ocne. Jucau barbut pe șest [pe tăcute], înțeleși cu paznicii, să le mai treacă timpul”, p. 231.
Cine erau cei din beciul Prefecturii: „Arsene, de-o omorâse pe mă-sa, Mantă, unul de trosnea [bătea] la Obor, Mulă, care umbla cu gura de lup, Gătitu, ginitor [informatorul hoților] în Rahova, Ilă-Plic, Vizante-Garagață și alții”, p. 232.
Sunt duși doar un an la închisoare, pentru că au mituit judecătorii, p. 233; și când erau la pușcărie, „peste clopotnița Văcăreștilor atârna o lună păguboasă…”, p. 233.
[1] Cf. https://dexonline.ro/definitie/sidili.
[2] Cf. https://dexonline.ro/definitie/fartiție.
[3] Cf. https://dexonline.ro/definitie/bulcă.
[4] Cf. https://dexonline.ro/definitie/meltean.
[5] Cf. https://dexonline.ro/definitie/pălimar.
[6] Cf. https://dexonline.ro/definitie/zaur.
[7] Cf. https://dexonline.ro/definitie/corobeață.
[8] Cf. https://dexonline.ro/definitie/peltea.
[9] Cf. https://dexonline.ro/definitie/liftă.