Zi: 8 noiembrie 2022

Ion Vinea are în comun cu Blaga și cu alți poeți ai vremii sentimentul sfâșietor al declinului spiritual, al unei tristeți metafizice copleșitoare, într-o lume modernă în care omul a decis să fie autonom, să se rupă de Dumnezeu și de sensul lui în eternitate, devenind un rătăcitor dezolat pe drumuri (devenite) incomprehensibile ale existenței:

O tristețe întârzie în mine
cum zăbovește toamna pe câmp,
niciun sărut nu-mi trece prin suflet,
nicio zăpadă n-a descins pe pământ.

Cântecul trist, cântecul cel mai trist
vine cu clopotul din asfințit,
îl auzi în glasul sterp al vrăbiilor
și răspunde din umilința tălăngilor.

E toată viața care doare așa,
zi cu zi pe întinerea stepelor
între arborii neajunși la cer,
între apele ce-și urmează albia,
între turmele ce-și pasc soarta pe câmp
și între frunzele care se dau în vânt.

(Declin)

Toamna și asfințitul, ca momente crepusculare, definesc un timp al crizei interioare fără anotimp: „E toată viața care doare așa”. Ele doar reamintesc conștiinței poetului, în mod pregnant, apăsător, neîmplinirea spirituală de care suferă.

Peisajul cosmic e dezolant, cu toamna care „zăbovește pe câmp”, pustiitoare și dramatică, vrăbiile care cântă cu „glasul sterp”, golit de viață, „turmele ce-și pasc soarta pe câmp”, care sună „din umilința tălăngilor”, a existență joasă, ternă, fără transcendență, cu „apele ce-și urmează albia” fără țintă și arborii care sunt „neajunși la cer”, ca și oamenii care nu mai au tangență cu idealul și nu-L mai caută pe Dumnezeu.

Nu mai e peisajul sacru eminescian, care constituia o anamneză a Paradisului, ci receptarea interiorizată, lipsită de bucurie și de speranță, a unui suflet zgribulit de frigul depărtării de Dumnezeu și sărăcit lăuntric de tristețe și disperare, care se simte înstrăinat de iubire și de curăția sufletească: „niciun sărut nu-mi trece prin suflet,/ nicio zăpadă n-a descins pe pământ”. Iubirea, sfințenia și puritatea sunt idealuri neatinse de cel neajuns la cer.

Poetul rătăcește pe drumuri ale vieții fără baladă, într-o existență în care, odată cu sentimentul sacrului și înfiorarea metafizică (izgonite din societatea modernă de noile ideologii filosofico-științifice), a dispărut tot sensul și toată frumusețea universului.

De aceea, „clopotul din asfințit” sună foarte dureros, a sfârșit de veac și de lume, anunțând, prin „cântecul cel mai trist”, decăderea ei, întomnarea duhovnicească fără de roade, în care numai „frunzele se dau în vânt”.

Lumea a devenit o „stepă” duhovnicească: „E toată viața care doare așa,/ zi cu zi pe întinerea stepelor”.

Declinul spiritului în lumea civilizată, alături de tânjirea după transcendență, sunt temele esențiale ale liricii lui Vinea.