Eugen Barbu, Groapa [11]
Eugen Barbu, Groapa, ediție revăzută, text definitiv, Ed. 100 + 1 Gramar, București, 1997, text preluat de la virtual-project.eu, în format PDF, 337 p.
Aristică Mârzu avea o fiică, pe Veta, „un năpârstoc de fată de nu mai creștea, cât moțul mălaiului, iute ca o zvârlugă, prin salcâmii Cuțaridei toată ziua, sau lângă focurile gunoierilor, pe groapă. Nimeni nu-i dădea cincisprezece ani și un vecin îi zisese în glumă aia mică și aia mică i-a rămas numele”, p. 234.
Și când Aristică tramvaistul bea la cârciumă, el spunea: „Dumnezeu să primească!”, înainte de a da pe gât țuica, pentru că „tramvaistul vărsa o picătură de rachiu pe dușumea, pentru morți”, p. 234. Însă nea Fane, cu mentalitate de bețivan, îi spune să nu mai verse țuica pe jos, pentru că „băutura e lucru sfânt, nu se risipește”, p. 234. Dar tramvaistul îi replică cu mentalitate teologică: „Apăi dumneata strici datinile, dacă vrei să afli! Păi băutura are și ea un dichis! Trebuie ticluită…Eu totdeauna las o picătură și pentru sfântu Trifon, patronul lupilor, ăl de-i rău de lăcuste, că de-aia nu mai plouă…”, p. 234.
„Mai dă-ne câte-o adormire!”, zicea nea Fane, p. 234, adică o băutură de somn. Iar „până închidea Stere prăvălia, se turteau amândoi”, p. 234, se îmbătau turtă. Coana Marioara era nevasta lui Artistică și îl certa că bea mult, p. 235. Mama și fiica: „Coana Marioara fusese femeie frumoasă în tinerețe, avea și acum niște ochi de oftau șapte mahalale. Fata lor, Veta, ieșise din sărăcie, o bucată de carne mică și neagră. Crescuse cam sălbatică, mai mult aciuită prin duzi, pentru că mă-sa spăla rufe toată ziua și taică-său venea acasă numai seara”, p. 235.
Dar Veta a luat premiu la Școală, pentru că era deșteaptă, p. 235. Însă baba Marghioala știa că Veta nu era făcută cu tramvaistul, ci cu impiegatul Constantin Șarpe, deși „baba Marghioala se îndoia ea însăși câteodată dacă aducea măcar cu impiegatul”, p. 235. Și pentru că Veta era deșteaptă, toți o iubeau și „ea scria femeilor scrisori la neamurile din provincie și pomelnicele bătrânelor pentru vineri seara”, p. 235.
Veta a făcut un an de liceu, apoi l-a abandonat, p. 236. Nu a vrut nici la croitorie, p. 236, dar „îi plăcea să stea mai mult pe maidan, să joace bile cu băieții sau să tragă zmeie în cartier. Vara pleca de dimineață pe groapă să adune ciulini, mânca pe unde apuca și se întorcea seara când aprindeau mahalagiii lămpile. Începuse să citească romane, niște cărți groase, pline de poze”, p. 236.
Preotul avea gramofon și din casa lui se auzeau cântece de dragoste, iar Veta, care citea cărți pe câmp, deși ta-so îi interzisese, se întrista auzind cântecele, p. 236-237. Prietenul lui Aristică era nea Fane autopsierul, pentru că Fane „știa un sac de vorbe și nu mai termina”, p. 237. Iar nevoia neapărată de a discuta cu cineva atestă singurătatea profundă a oamenilor. Căci Eugen Barbu ne evocă tot felul de singurătăți în romanul său, pentru ca să ne arate stratul de profunzime al decadenței.
Chiriașul lui Aristică: „Acesta era bine făcut, înalt, cu priviri vesele, îmbrăcat în haine călcate. Pe fruntea brobonată de sudoare îi cădeau vițele negre ale părului. Tânăr, să fi avut douăzeci și cinci de ani. Tânăr și serios, c-abia o privise în treacăt, și ea fugise în casă, rușinată”, p. 238. Cine? Veta, cea care citea mult și care era deșteaptă, dar nu avea iubit, pentru că era mică de statură.
Chiriașul are un nume de Sfânt, Procopie, și e student, p. 238. Veta se îndrăgostește de el și îl urmărește tot timpul, p. 238. Când mama ei o prezintă studentului, „inima-i bătea sub rochie, să iasă afară”, p. 239. Prima discuție a tânărului cu Veta, la el în odaie, pentru că ea îi făcea curat, p. 239. El e student la Medicină, p. 239, iar Veta are 15 ani, p. 240.
La întrebarea de ce e mică de statură, dacă are 15 ani, Veta îi răspunde: „M-a făcut mama din sărăcie, că spun femeile că d-aia nu-i bine să te iubești pe furiș, că ies copiii neterminați!”, p. 240, la care „Procopie râse din toată inima”, p. 240. Primește primele cărți de la student, p. 241, dar începe și să poarte lămâiță în sân, pentru ca să fie remarcată de acesta, p. 241. Mama ei înțelege că fiica îi e îndrăgostită și o sfătuiește să nu afle ta-so, ca să nu le rupă în bătaie pe amândouă, p. 241.
Cântecele la gramofon le asculta fiica Preotului, p. 244. Tânărul avea patefonul la reparat, p. 244. Începe să râdă cu Veta, pentru că „o privea curios. Îi plăceau vioiciunea ei și răspunsurile înțepate”, p. 244. După ce l-a visat pe Procopie, Veta s-a îndrăgostit și mai mult de tânăr și începe să cânte cântece de dragoste, p. 244-245.
Îi arată locul ei secret din luncă, dar „capul îi ardea de spaimă și de bucurie”, p. 245. Când îi arată tânărului locul unde se ascund hoții, Procopie „îi zări zbaterea sânilor mici și ascuțiți sub rochia subțire de stambă”, p. 247. Nu urmează nicio lubricitate. Se întorc tăcuți acasă, p. 248.
Focul copiilor aprinde mahalaua, p. 248. Focul se îndreaptă spre Biserică, p. 249. În incendiu au ars 6 case, p. 249. Fata îi spune că are aproape 16 ani și că nu poate vorbi oricum cu el, p. 251. Ce trăia Veta în inima ei: „Nu se gândea decât la sufletul său pierdut, la iubirea fierbinte care-i înecase inima”, p. 252.
Veta rămâne singură acasă, dimpreună cu Procopie, p. 252. Procopie e învățat de fată să danseze: „Studentul învârti arcul și puse o placă. Toată odaia se umplu de sunetele dulci ale unor viori. Fata se ameți dintr-o dată, o bucurie sălbatică o cuprinse și abia după câteva ceasuri își aduse aminte ce se întâmplase cu ea”, p. 252. Însă, după ce se aud „clopotele de la cimitirul Sfânta Vineri”, p. 253, tinerii nu se mai stăpânesc: „Pe urmă, Veta nu-și dădu bine seama ce-a fost. Procopie se apropiase de ea, îi cuprinsese umerii și o sărutase pe obraz și pe gură. Vorbea repede și răsuflarea lui fierbinte îi ardea urechile. Fata se smucise, o apucase o spaimă mare și-ar fi vrut să fugă, dar nu putea, pentru că din tot trupul i se ridicase o dorință pe care n-o putuse stăpâni. […] Și teama i se amestecase cu o bucurie nouă și necunoscută, cu durere, și plânse, și râse, îl mângâie și-l sărută și ea și rămaseră unul lângă altul multă vreme, încremeniți într-o îmbrățișare veche de când lumea”, p. 253-254. Iar impunătoarea scenă de dragoste se termină tot cu clopotele: „Dinspre Grivița tot mai cădeau sunetele curate ale clopotelor de la Sfânta Vineri. Lumina se schimbase puțin. Se apropia seara. Vetei i se făcu deodată frică. Avea în tot trupul o durere surdă, necunoscută. Strânse câteva ace risipite pe dușumele”, p. 254.