Ion Vinea – în căutarea liniștii și a rugăciunii [11]
O altă poezie, în care lumea e bântuită de un duh al pustiului spiritual, se intitulează Vigie (veghetor)[1]:
Geme sub ziduri duhul adâncului,
prinsul fior tresare-n perdele, –
ce cuvinte mai străbat pustiul
orei de veghe, orei de șoapte?
De un adio gândul se întunecă.
Vreau candelă, lângă tâmple, de liniște,
veste de mult, sau numai o frunză,
o amintire, una singură.
Aud în vaguri[2] povestea vântului,
steaua din fund o văd cum se stinge
și pălind orele în rochii de umbră
mor fără zvon în golul din inimă.
Poetul este cel care stă de veghe – o ipostază întâlnită adesea în versurile lui Vinea –, e un veghetor, un om care priveghează, care vede „pustiul” mării, dar și pe cel al lumii (cu ochii minții), în „ora de veghe”, când numai „șoaptele” rugăciunii se mai aud. Altfel, pustiul mării, ca și pustiul lumii, e gol de cuvinte. Pentru că „de un adio gândul se întunecă”, de un adio spus iubitei care a decis să plece.
„Duhul adâncului” mării tulbură „perdelele” valurilor. Iar duhul care zbuciumă marea cu valuri este același care zdruncină și marea acestei lumi (echivalența dintre „mare” și „lume” e străveche, fiind moștenită de poeții noștri pașoptiști și de Eminescu din literatura română medievală, unde apare ca un topos ultrasolicitat, fiind ilustrarea unui eveniment povestit în Evanghelii și interpretat apoi de Sfinții Părinți în sensul echivalenței amintite).
„Zidurile” sub care „geme duhul adâncului” pot fi zidurile unei cetăți de la malul mării sau al unei case ori ale unui turn (far). Simbolic, pot fi zidurile cetății sufletului, poetul simțind la poalele ei cum se zbate acest „duh al adâncului” care „geme”, căutând să înfioreze (să înfricoșeze).
O situație similară e descrisă în Psalmul 45 și care sună astfel în versificarea Sfântului Dosoftei: „De-am vedea pământul clătit de vânt iute,/ și munții în mare din loc să- strămute,/ marea valuri-nalte urlând să ridice/ și să le izbească de munți, să-i despice”, să nu ne înfricoșăm, căci „Domnul veselește/ sfânta Sa cetate și-ntreagă o ferește”[3].
Poetul modern își dorește, de aceea, o „candelă, lângă tâmple, de liniște”, o candelă de veghe, care să îi aducă pacea. O candelă sau „veste de mult”, care poate să însemne și bunavestire a Evangheliei. Sau, dacă nu se poate o candelă de lumină liniștitoare, măcar „o frunză,/ o amintire, una singură”, purtătoare de lumină, de fericire.
A treia și ultima strofă reia ipostaza din prima strofă: poetul aude în valuri povestea vântului, vede cerul întunecat, ultima stea de departe cum se stinge și orele pălind „în rochii de umbră”: lumina timpului se stinge în umbră. Timpul moare „fără zvon în golul din inimă”.
„Golul din inimă” poate fi înțeles ca un sentiment profund de solitudine sau de zădărnicie/ nimicnicie. Dar și ca un spațiu atotcuprinzător, în care se pot îneca orele în rochii de umbră. Și acest gol din inimă înghite timpul, e un vacuum temporal, pentru că inima are o dimensiune eternă. Și tot ce e temporar/ trecător e absorbit „fără zvon”, fără zgomot, „în golul din inimă” al celui ce veghează, scrutând orizontul acestei lumi și căutând să vadă dincolo de el.
Întâlnim la Ion Vinea multe metafore care au substrat duhovnicesc profund.
[1] Termen marinăresc, în franceză, însemnând santinelă, matelot care e desemnat să supravegheze orizontul. În sens derivat, om care veghează sau priveghează.
[2] Alt franțuzism, însemnând „valuri” (vague = val).
[3] Cf. Dosoftei, Opere 1 (versuri), ed. critică de N. A. Ursu, Ed. Minerva, București, 1978.
Am corectat unele inadvertențe, improprii normelor limbii române moderne.