Psalmul 7, 12-18, LXX. Comentariu teologic

Dumnezeul nostru, Dumnezeul mântuirii noastre, este Judecătorul cel drept [Κριτὴς δίκαιος] [7, 12]. Cel care judecă cu dreptate pe fiecare om în parte, pentru că știe toate cele ale omului. Și El este tare [ἰσχυρὸς] împotriva tuturor potrivnicilor noștri și îndelung-răbdător [μακρόθυμος] [7, 12] cu noi, oamenii. Pentru că așteaptă îndelung pocăința noastră, întoarcerea noastră la El. Și El e drept întru răbdarea Lui, pentru că nu pedepsește imediat păcatul nostru, ci ne rabdă în mod pedagogic. Pentru ca noi să înțelegem consecințele păcatelor noastre și să ne îndreptăm viața noastră. De aceea, Sfântul David ne spune aici că Dumnezeu nu aduce urgia Sa peste noi în toată ziua [7, 12]. El nu ne pedepsește ori de câte ori păcătuim, pentru că așteaptă întoarcerea noastră. Pedepsele Lui sunt pedagogice și nu exterminatoare! Căci El ne pedepsește pentru a ne îndrepta viața noastră și nu pentru a ne omorî.

Însă, împotriva celor care nu se întorc la El prin pocăință, Domnul Își pregătește sabia și arcul Său [7, 13]. Adică Își pregătește pedeapsa Lui finală. Pentru că, în arcul urgiei Sale, Domnul pregătește uneltele de moarte [σκεύη θανάτου] [7, 14] pentru aceia. Căci El îl rabdă-îndelung pe păcătos, însă, dacă el nu se îndreaptă, Domnul îl dă morții. Iar săgețile Lui cele de moarte sunt pentru cei care ard [7, 14] în continuu din cauza păcatelor lor. Fiindcă arderea interioară a păcatului atrage moartea.

În 7, 15, Sfântul David ne vorbește despre evoluția interioară a păcatului în viața noastră. Naștem nedreptatea în chinuri, pentru că ne rănim de moarte sufletul și trupul nostru atunci când suntem nedrepți cu alții. Zămislim durerea în noi înșine, dar și în alții, pentru că naștem fărădelegi prin fiecare păcat al nostru. Și Sfântul David ne spune în mod explicit aici că păcatele ne rănesc pe noi în primul rând, apoi pe alții. Căci păcatele ne distrug interior pe toți. Pentru că păcatul distruge din interior firea noastră, atâta timp cât noi suntem creați de Dumnezeu pentru a ne împlini prin slujirea Lui.

Ne săpăm groapa morții în sufletul și în trupul nostru și o adâncim pe ea prin fiecare păcat al nostru. De aceea, cădem [7, 16] și rămânem în groapa păcatelor noastre, dacă nu ne pocăim pentru ele. Pentru că durerea pe care o provocăm altora se întoarce în capul nostru și pe creștetul nostru se întoarce nedreptatea noastră [7, 17]. Cuvântul πόνος înseamnă muncă, trudă, durere[1]. De aici îl avem pe ponos din română, care înseamnă necaz, nemulțumire, supărare[2]. Și când îl superi pe altul, pe tine te superi în primul rând, pentru că păcatul pe tine te distruge mai întâi.

Noi, cei care păcătuim, suntem sediul păcatului și păcatele noastre îi ating și pe alții mai mult sau mai puțin. Dar pe noi ne distrug în primul rând. Pentru că noi suntem cei care le facem.

Care e soluția Sfântului Împărat David pentru cei care păcătuiesc? Mărturisirea păcatelor! Pentru că el alege să se mărturisească Domnului [7, 18], să Îi spună Lui păcatele sale, căci e drept să facem acest lucru. Căci dreptatea Lui cere să facem asta. Și, când trăim mila Lui, când trăim iertarea Lui sacramentală, noi ne bucurăm de Dumnezeul mântuirii noastre și Îi cântăm Lui cu bucurie [7, 18]. Cântăm numele Domnului Celui Preaînalt [7, 18], pentru că ne bucurăm întru El.


[1] Friberg Greek Lexicon, 22. 585, apud BW10.

[2] Cf. https://dexonline.ro/definitie/ponos/definitii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *