Ion Vinea – în căutarea liniștii și a rugăciunii [12]
Într-o altă poezie, intitulată Amurg, tristețea a toamnei și a amurgului – ambele fiind simboluri ale sfârșitului – se împletește cu o contemplare tradiționalistă a peisajelor:
Toamnă. Sezonul ploilor.
Au ruginit crinii grilajului,
pe balconul de lemn se dezbracă iedera.
Soarele sfințește arborii,
toată frunza o icoană vie.
Vilă îngustă cu balcon de lemn,
vilă a tristeților elegante, –
a sosit toamna, sezonul ploilor,
se-ncheagă pe ape trențele verilor,
lebede trec pe sângele viselor.
Iată un docar pe nisipul palid,
vine o doamnă cu ochii de toamnă, –
vine un început de roman.
Primele trei versuri ale strofei dintâi, a doua și a treia strofă fac trimiteri metaforice la cunoscuta melancolie autumnală, la constatarea frisonantă că timpul trece și totul cade în ruină, de la crinii grilajului care ruginesc la visele care curg pe apele amurgului.
Și totuși, în mijlocul acestor mohorâte sentimente, poetul are momente când vede cum „soarele sfințește arborii” și „toată frunza [devine] o icoană vie”.
Înaintea lui Vinea, romanticii au sesizat și a utilizat în poezie această dublă semantică a (a)sfințitului. Spre exemplu, Vasile Fabian-Bob scrie, în Moldova la anul 1829: „Iată că d-acum răsare soarele la răsărit,/ Și apune cu zâmbire, despre sară, la sfințit”. Și Ion Heliade-Rădulescu, în Zburătorul: „Era în murgul serii și soarele sfințise”.
Momentul asfințitului e acela când Dumnezeu sfințește lumea. Lumina soarelui care apune și „sfințește arborii”, în versul lui Vinea, are, așadar semnificație simbolică. Și această lumină a (a)sfințitului face să strălucească aurul haric din icoanele de toamnă, care dezvăluie sfințenia ascunsă de Dumnezeu în această lume.
Poezia lui Vinea e din 1921, an în care apare și volumul Pârgă al lui Vasile Voiculescu, în care am remarcat poemul intitulat chiar Icoane de toamnă: „Pădurea-ngălbenită e-o vastă pălălaie /…/ Iar foile în spulber par picuri de văpaie”…
Puțin mai târziu, Ion Pillat, într-o secvență din poemul Bătrânii, va picta în versuri, cum spuneam altădată, o natură care „înfățișează «aprinse elegii» – ale pădurilor incendiate de toamnă – după cum și elegiile sunt un cosmos arzând în cuvinte. Culorile predominante sunt galbenul, auriul, arămiul și roșul învăpăiat, amestecate în tâmâia unui Brumar «fumuriu»: «pădurea arde», «flăcări vegetale», «plopii ca facle», «cireșii – roșii focuri», «foi scântei», «frunze de-aramă», nucii «cu foaia lucie ca lămâia», vița cu «rod de chihlimbar». Sunt culori eclesiastice, îmbinate iconic într-o atmosferă liturgică și într-un univers vegetal paradisiac”[1].
[1] Cf. comentariului meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2022/08/10/aprinse-elegii/.