Psalmul 8. Comentariu teologic
E psalmul Sfântului David și el începe cu cuvintele tainice: „Întru sfârșit [εἰς τὸ τέλος], pentru teascuri [ὑπὲρ τῶν ληνῶν]” [8, 1, LXX]. Iar Sfântul Teodoritos al Cirrosului spune că „întru sfârșit” se referă la Dumnezeu, la Cel care a dus războiul cu demonii până la sfârșit și ne-a eliberat pe noi din robia lor, pe când teascurile sunt Bisericile lui Dumnezeu din toată lumea[1]. Pentru că întru ele suntem tescuiți pentru Dumnezeu prin viața ascetică, ca să fim vinul cel bineplăcut al Domnului.
Până la sfârșit trebuie să ne nevoim, până în clipa morții noastre! Căci pocăința e cea care ne tescuiește mereu pentru Dumnezeu. Pocăința e cea care ne simplifică mereu pentru El.
Numele Domnului e minunat [θαυμαστὸν] în tot pământul [8, 2], adică în tot cel credincios Lui. Și Domnul Se arată preaminunat în fiecare dintre noi prin minunile Sale pe care le face în viața noastră. Și marea-cuviință [μεγαλοπρέπειά] a Domnului s-a ridicat mai presus de ceruri [Ibidem], pentru că El a ridicat umanitatea Sa mai presus de toate Puterile cele cerești, adică în sânul Treimii. Pentru că umanitatea Sa cea îndumnezeită este veșnic asumată în persoana Sa.
De aceea, oamenii cei minunați și mari ai pământului sunt aceia care au în ei continua pomenire a Domnului și slava Lui. Pentru că, în tăcerea lor, aceștia sunt mereu rugăciune și simțire și vedere dumnezeiască, fiindcă se bucură de intimitatea cu Domnul. Și marea Lui cuviință este în ei, pentru că El Se sălășluiește în ei prin slava Lui. Și unde e slava Lui e curăție, bunătate, atenție, frumusețe, sfințenie. Pentru că El e cu ei și în ei și sporește tot binele în aceștia.
Versetul al 3-lea e profetic, dar se petrece tot timpul cu noi. Pruncii și cei care sug L-au primit cu laude pe Domnul la intrarea Sa în Ierusalim, dar fiecare dintre noi putem să ne facem prunci ai lui Dumnezeu, care să Îl lăudăm mereu pe El. Și noi trebuie să pregătim mereu lauda lui Dumnezeu, prin aceea că trebuie să ne pregătim mereu pentru a-L lăuda pe El, pentru a-I sluji Lui, pentru a ne lăsa povățuiți de El ce să facem.
Și Domnul S-a întrupat și a lucrat toată iconomia cea pentru noi împotriva vrăjmașilor noștri, a demonilor, pentru ca să îi nimicească pe vrăjmașii noștri, pe cei care se răzbună pe noi [8, 3]. Însă, în același timp, a lucrat-o pentru a ne îndumnezei pe noi, pe cei care ne-a scos din robia demonilor. Pentru că, pe măsură ce ne-a eliberat de demoni, El ne-a dăruit tuturor puterea de a ne sfinți continuu viața noastră. Și ne-a dat slava Lui, ca, în interiorul nostru, în adâncul nostru, să biruim din fașă toată ispita demonică.
Vrăjmașul [ἐχθρός] nostru este și cel care se răzbună pe noi, este răzbunătorul [ἐκδικητής][v. 3] fără scrupule. Satanas e vrăjmașul nostru, pentru că el se răzbună pe liniștea noastră, pe dorința noastră de bine, pe încrederea noastră în oameni. Și face tot posibilul ca noi să fim răniți, să fim îndurerați, să fim părăsiți, să fim omorâți. Și ἐχθρός [vrăjmașul] e, deopotrivă, cel care urăște voia lui Dumnezeu și cel care I se împotrivește continuu. Și continua lui răzvrătire este și continua lui neliniște. Pentru că el păcătuiește în cunoștință de cauză, știind ce face și știind că îl așteaptă chinul cel veșnic. Căci păcatele nu îi liniștesc vreodată pe demoni, ci le sporesc chinul în mod continuu.
Iar noi, când păcătuim, nu avem liniște, pentru că nu ne odihnim în slava lui Dumnezeu. Singura noastră odihna e voia lui Dumnezeu, pentru că ea ne umple de slava Lui care ne odihnește desăvârșit. Fără slava Lui nu avem nicio clipă de liniște și de împlinire interioară, pentru că ne zidim în mod fals pe noi înșine și nu pe voia lui Dumnezeu, care trebuie să fie voia noastră.
Cerurile de la v. 4 sunt Puterile cele cerești. Le vedem în vedenie și le vom vedea pe toate în Împărăția Sa. Și ele sunt lucrurile degetelor lui Dumnezeu, sunt creația Lui, după cum creația Lui sunt și planetele și omul și întreaga creație a lui Dumnezeu.
El, Dumnezeu, le-a făcut pe toate, El le-a întemeiat pe toate! Pentru că toate stau în slava Lui. Și trebuie să le privim pe toate ca pe lucrarea Lui, ca pe lucrarea Lui cea plină de rațiunile Sale, de gândurile Sale, de frumusețea Sa cea veșnică. Căci ceea ce vedem e o icoană a lui Dumnezeu. Și icoana creației Sale ne trimite la El, la Cel mai presus de orice înțelegere a noastră. Căci frumusețea Sa este de negrăit și El e preaplin de viața Sa, revărsându-ne din ea la nesfârșit, fără ca să piardă ceva din ea. Pentru că viața Lui e viața noastră cea veșnică, cea care ne îndumnezeiește în mod veșnic.
Deși omul e mic, când îl privești de afară [v. 5], cu toate acestea Domnul privește spre el și S-a întrupat pentru el. Pentru că Domnul ne pomenește și ne cercetează pe noi. Dar omul, deși micșorat cu puțin față de Îngeri, pentru că acum are trupul de carne, care îl trage în jos, va fi încununat cu slavă și cu cinste de Dumnezeu [v. 6]. Pentru că El va transfigura toate trupurile noastre, ale celor muritori, la învierea cea de obște, și ne va face și pe noi duhovnicești.
Pe omul duhovnicesc, Domnul îl pune peste lucrurile mâinilor Sale, pentru că le supune pe toate sub picioarele sale [v. 7]. Și le stăpânește pe toate, prin aceea că el le înțelege și le prețuiește duhovnicește pe toate. Căci nu lucrurile trebuie să te stăpânească, ci tu trebuie să le stăpânești pe ele. Și le stăpânești, numai atunci când nu ești lipit în mod pătimaș de ele. Iar versetele 8-9, detaliind întreaga creație, ne spun în mod tainic că el, omul Sfânt, le stăpânește și le conduce pe toate, pentru că acceptă voia lui Dumnezeu cu toate acestea. Fiindcă el vede frumusețea și rațiunea lui Dumnezeu în toată creația Lui și se bucură de faptul că Dumnezeu Își face voia Sa în fiecare creatură a Sa.
[1] Theodoret of Cyrus, Commentary on the Psalms. Psalms 1-72, translated by Robert C. Hill, in col. The Fathers of the Church. A New Translation, vol. 101, Pub. The Catholic University of America Press, Washington, D. C., 2000, p. 82.